Dan Dediu: „Scrisoarea pierduta” – o poveste cu zevzeci şi zombies şi patru ani de muncă pe brânci - VIDEO

După o absenţă de patru ani din repertoriul Operei Naţionale Bucureşti, duminică, 23 octombrie, ora 19.00, spectacolul „O scrisoare pierdută”, operă în două acte de Dan Dediu revine pe scena teatrului liric din capitală.

Inspirată de celebra piesă de teatru a lui Ion Luca Caragiale, opera „O scrisoare pierdută” reprezintă o transpunere muzicală a comediei. Dirijorul spectacolului este Tiberiu Soare, regia şi libretul îi aparţin lui Ştefan Neagrău, scenografia Viorica Petrovici.

Prima reprezentaţie din această stagiune a operei contemporane „O scrisoare pierdută” îi are în distribuţie pe unii dintre interpreţii de la premiera absolută (Ştefan Popov – Tipătescu, Andrei Lazăr – Caţavencu, Simonida Luţescu – Zoe, Daniel Pop – Brânzovenescu, Liviu Indricău – Cetăţeanul turmentat, Răzvan Georgescu – Agamiţă Dandanache), celelalte personaje fiind interpretate de Iustinian Zetea – Pristanda, Valentin Racoveanu – Trahanache şi Daniel Filipescu – Farfuridi.

Reporter: De ce „O scrisoare pierdută”?

Dan Dediu: Ştefan Neagrău mi-a propus, în 2008, aventura de a scrie muzica la un libret inexistent pe „O scrisoare pierdută” de Caragiale. Am acceptat pe loc, iar după vreo şase luni de la întâlnirea noastră am primit libretul în format pdf. Erau 62 de pagini. Le-am scos pe imprimantă, m-am îngrozit şi am început să mă gândesc. Nu-mi venea nicio idee. M-am aşezat de multe ori la pian, încercând să-mi imaginez câte o scenă. Veneau câteva frânturi, motive scurte, ceva armonii. Tot nu funcţiona. Îmi era frică să mă implic prea tare.

Rep.: Cum aţi personalizat? Moftangiii ce sunete au? Dar Dandanache? Dar dragostea coanei Zoiţica? Dar Turmentatul?

D.D.: Declicul s-a întâmplat în cel mai prozaic mod: eram pierdut în traficul bucureştean şi ascultam Radio România Muzical, care transmitea tangouri. Atunci am exclamat: Ăsta e Tipătescu! Restul a venit aproape de la sine: Trahanache, uns cu alifiile ritmurilor şi inflexiunilor melodice balcanice; Caţavencu, versatil şi alunecos într-un registru ce trece de la hora lungă şi romanţă la habaneră şi french can-can; Farfuridi, cu dublura sa în palimpsest Brânzovenescu, pendulând între bossa nova şi peşrev turcesc; Cetăţeanul turmentat, luând în piept talazurile fanfarei moldoveneşti; Pristanda, fante de cartier cu năduf de musical hollywoodian, Dandanache, un OZN politic arhetipal muiat în sos de vin folcloric, cu un iz suspect de manea, dar cu pretenţii şi reuşită de simfonie; mulţimea, cum spuneţi dumneavoastră – moftangiii – o oaste de zevzeci chiuind şi chefuind de zor. Şi, bineînţeles, Zoe: platoşă mândră de bolero, ascunzând însă o oază de omenesc, de iubire şi suferinţă sub chipul unui vals trist. Plus ţambal, acordeon, saxofon şi baterie. Adică, tot tacâmul!

Rep.: Cum aţi transferat-o în muzică? Ce tip de sonorităţi aţi ales?

D.D.: De la aceste semnalmente ale personajelor până la muzica potrivită e cale lungă. Pentru a o găsi, m-am aruncat în istoria muzicii şi am înotat în ea, în vodevilurile lui Offenbach, în cabaretul sarcastic al lui Kurt Weill, al musicalului de pe Broadway şi al operetei naţionaliste şi realist-socialiste.

Rep.: Ce reprezintă „O scrisoare pierdută” pentru Dan Dediu?

D.D.: O provocare componistică, o poveste cu zevzeci şi zombies şi patru ani de muncă pe brânci.