INTERVIU - Rusanda Panfili, violonista lui Zimmer de la Hollywood, compozitorul coloanelor sonore din "Gladiatorul" şi "Piraţii din Caraibe"

THE Big NEWS

La Sofia, săptămâna trecută, Hans Zimmer a invitat-o pe Rusanda Panfili să facă solistică pe „Chevaliers de Sangreal”, celebra temă din filmul „Codul lui Da Vinci”. Hans Zimmer, cel mai de succes compozitor de film de la Hollywood din istoria ultimelor decenii, cu aproape 200 de coloane sonore semnate în CV, cu peste 100 de premii în vitrină şi alte sute de nominalizări prestigioase (de la “Gladiator” sau „Piraţii din Caraibe” la “12 Years a Slave” şi „Interstellar”), va ieşi la lumină (în acest caz, cea extrem de puternică, a sutelor de reflectoare) în primul său turneu din carieră, nu ai cum să ai decât aşteptări foarte mari de la un spectacol live.

RUSANDA

Studiind caietul-program după concertul de debut pe Wembley, am rezonat la un nume uşor straniu pentru o distribuţie fabricată în Cetatea Viselor: RUSANDA PANFILI. Am decis să revăd pe 16 mai concertul supertrupei lui Zimmer la Sofia iar surpriza a fost mai mult decât plăcută. Dincolo de faptul că Rusanda are ca violonistă un rol pivotal în construcţia întregului spectacol, Hans Zimmer a invitat-o să facă solistica pe „Chevaliers de Sangreal”, celebra temă din filmul „Codul lui Da Vinci”. Şi a interpretat-o în mod strălucit!

Uite cine este Rusanda

Fără discuţie, Rusanda noastră a fost percepută de cele câteva mii de spectatori ca o stea reală de pe o scenă de concert. Jos pălăria! Hmmm... o româncuţă devine star a studiourilor muzicale hollywoodiene? Intrigant. Am început săpăturile. Rusanda, născută în 1988, şi-a început studiile muzicale în România la Liceul de muzică “George Enescu” din Bucureşti iar la vârsta de 11 ani(!), a devenit una din cele mai tinere studente ale Conservatorului de muzică din Viena. În anul 2015 a absolvit cu excelenţă studiile de Master la Universitatea de Muzică şi Arte din Viena... dar, totuşi, care a fost misterul evoluţiei spectaculoase de la un bursier „Herbert von Karajan” şi interpret de succes în concertele din micul salon de la „Mozarthaus” la colaborarea cu legende ale showbiz-ului american? Vânătoarea după explicaţii a dat în cele din urmă roade...

Iată interviul integral cu Rusanda Panfili:

Reporter: Cum a ajuns o copiliţă din Chişinău care a studiat la Bucureşti la „Enescu” şi apoi o adolescentă care n-a avut timp din cauza studiului la Conservator să-şi petreacă adolescenţa la Viena... în trupa lui Hans Zimmer?

Rusanda Panfili: Hans e un om care-şi petrece foarte mult nopţile - din câte am înţeles eu şi din câte-am vorbit cu el - stând pe computer, pe Internet, mai ales pe YouTube şi este interesat de absolut orice, de la artişti până la lucruri amuzante... deci el se uită la tot. El ştie tot ce se-ntâmplă pe YouTube, ce apare nou, ce este interesant, ce devine viral... aşa m-a găsit pe mine. Nu doar pe mine, ci pe mai mulţi artişti din această trupă, de exemplu pe chitaristul Guthrie Govan care are nişte video-uri foarte renumite pe YouTube. Şi pe mine la fel m-a descoperit, interpretând nişte lucruri împreună cu Aleksey Igudesman [unul dintre violoniştii favoriţi a lui Ennio Morricone, ce a concertat şi pe scena Ateneului Român în decembrie 2010 – n.r.] şi atunci, ştiindu-l pe Aleksey, lucrând cu el înainte de acest turneu la nişte filme, l-a întrebat „Cine-i fata asta, ce face?”. Era foarte interesat de mine iar când a venit vorba să-şi întemeieze această trupă pentru turneu, a vrut, desigur, să-şi aleagă el echipa. Mulţi sunt prieteni de ani de zile, oameni cu care a lucrat chiar şi timp de vreo 30-40 de ani... plus foarte mulţi alţi artişti pe care, pur şi simplu, dorea să-i aibă în trupă. L-a solicitat pe Aleksey în primul rând, desigur, să facă turneul pentru că ei se ştiu de mult timp, doar că fost aşa... Aleksey, având foarte multe alte concerte în această perioadă, a spus: „N-aş putea să fac tot turneul, dar poate găsim un alt muzician cu care să împărţim concertele”, la care Hans îl întreabă: „Nu vrei tu s-o întrebi pe Rusanda dacă ar vrea să vină în turneu?” iar Aleksey a zis: „Păi exact la ea mă gândeam să ţi-o recomand”. Şi ţin minte... când am primit telefonul de la Aleksey, eram în metrou, veneam de la nu ştiu ce repetiţie şi mi-a zis: „Hei, draga mea, ce zici, nu vrei să fii în turneu cu Hans Zimmer?” şi eu: „Poftim?!!”. Iar el zice: „Da, numai ce-am luat cina cu el şi mă-ntreabă dacă ai vrea să vii cu noi în turneu”. Eu, evident [zâmbeşte şăgalnic – n.r.]... „Lasă-mă să mă gândesc puţin”... „Daaa!”. Cam aşa a fost. Şi, desigur, s-a făcut conexiunea asta, Hans ştiindu-mă de pe YouTube iar Aleksey lucrând cu mine de ceva ani... noi ne cunoaştem de vreo 10 ani, am colaborat în multe proiecte împreună şi în special în ultima vreme la show-ul pe care-l avem în doi, două viori pe scenă. Iar ei au crezut că eu sunt persoana potrivită pentru acest spectacol.

Ioan Big: Cum te-ai simţit când Hans Zimmer te-a prezentat pe scenă publicului din Sofia ca „vecina voastră de mai sus de Dunăre” iar spectatorii te-au aplaudat cu entuziasm?

Rusanda Panfili: M-am simţit foarte mândră. Pentru că eu sunt mândră de cine sunt, sunt mândră de oamenii deosebiţi din această ţară. Cred că avem nişte oameni deosebiţi, avem mari talente. Îmi place tradiţia românească. Pe cât de multe probleme are această ţară, pe atât de multe părţi frumoase are. Călătorind foarte mult şi văzând alte culturi şi trăind în Austria de 16 ani, pot să spun că niciodată nu mi-am pierdut identitatea ca româncă. Bine... moldoveancă, dar pentru mine e unul şi-acelaşi lucru, m-am născut în Moldova, dar am trăit în România câţiva ani, părinţii mei sunt aici, familia e aici. Niciodată nu am văzut o diferenţă între aceste două ţări... singura diferenţă rămâne dialectul, dar se întâlnesc tot felul de dialecte şi în România, adică nu văd asta ca fiind o barieră de cultură între noi. Şi cu acest ansamblu pe care-l am acum vreau să readuc la viaţă sau poate nu să readuc la viaţă, nu e corect spus, pentru că e unul foarte ‚viu’, ca să zic aşa, vreau să atrag mai multă atenţie, vreau să pun în lumină tradiţiile şi muzica populară, deoarece mulţi compozitori au fost inspiraţi din folclor. Având în trupa mea patru muzicieni din patru ţări diferite, eu fiind a cincea... din altă ţară, combinaţia aceasta, violoncelistă din Bulgaria, chitaristul din Danemarca, pianistul din Venezuela care este pasionat de muzica românească şi pe care, după părerea mea, o cântă mai ceva ca un român... deci pentru mine chestia asta e fascinantă, mixul acesta de culturi. Şi asta e ce vreau eu să fac, vreau să fiu cât mai deschisă la orice stil, cred că nu va fi nicio limită în ce voi vrea să interpretez. Vor fi de la piese strict clasice până la - dacă vreau - coveruri de cântece pop, dar toate vor avea un lucru în comun: vor fi inspirate din cultura unei ţări, din partea tradiţională a muzicii specifice acelei ţări, tango, ritmuri din Bulgaria, flamenco, muzica românească...

Ioan Big: Prezentul arată că ai ajuns inclusiv datorită implicării în proiecte precum cel cu Hans Zimmer pe frontiera între arta cultă şi cultura Pop. Viitorul indică de asemenea că ai înclinaţii spre un tip de show în care versatilitatea ta se dovedeşte mult mai mare şi continuă să asimileze componenta pop. Cum priveşti partea de educaţie clasică pe care ai primit-o în raport cu ceea ce îţi propui să faci în continuare?

Rusanda Panfili: Cred că aici ar trebui să ating mai multe puncte. Primul punct este că, după părerea mea, dacă nu aş fi avut cultura muzicală clasică şi toată educaţia pe care am primit-o şi la Bucureşti şi la Viena, nu aş fi avut acest orizont foarte larg legat de percepţia muzicii. Eu cred că este un lucru foarte benefic pentru un muzician să aibă totuşi o educaţie, muzicală în primul rând, pentru că te ajută să înţelegi ce faci. Anii întregi în care am studiat spărgându-mi capul, înţelegând structuri muzicale... ş.a.m.d, chestia asta te ajută în orice stil de muzică. Fie că tu te decizi să faci pop sau nu sau să te duci într-o direcţie mai modernă sau nu. Eu am avut mereu dorinţa în mine să fac ceva mai mult decât doar clasic pentru că de când am fost mică mi-a plăcut să cânt şi mi-a plăcut muzica pop şi ascultam tot felul de artişti pop. Spun asta pentru că, acasă, când ascult muzică, nu ascult muzică clasică foarte multă. Ascult jazz, ascult influenţe moderne în tot felul de lucruri creative, îmi place fusion, îmi plac foarte multe stiluri. Şi dorind să fiu o violonistă clasică, percepută serios, că asta ţi se bagă în cap de profesori când eşti în timpul studiilor, trebuie să fii serioasă, trebuie să faci... să nu cânţi prostii, ţi se tot bagă în cap că orice altceva în afară de muzica clasică nu e serios. Eu nu am avut niciodată părerea asta, dar a trebuit să mă ţin de reguli, a trebuit să-mi creez o bază stabilă ca muzician clasic pentru că îmi şi place foarte mult. Eu iubesc muzica clasică, mie îmi place să cânt ca solistă, cânt cu orchestra, îmi place să cânt muzică de cameră, mă face fericită, adică rezonează cu sufletul meu. Şi mi-am dorit foarte mult să fac altceva, dar când eşti reticent pentru că s-ar putea cineva să te critice, nu prea te bagi. Au apărut nişte proiecte în care am văzut legătura dintre clasică şi altceva şi-atunci am zis „asta e OK”. E OK să fac asta pentru că totuşi cânt, cum să zic... nu e foarte multă electronică implicată, este ceea ce fac cu Aleksey, totuşi e arta muzicii clasice... deci mi-am găsit mie - într-un fel - pretext să am voie să fac aşa ceva, ca să fiu eu împăcată mental. M-am întâlnit cu foarte multe probleme din cauza asta. Chiar când am început să fac show-urile cu Aleksey, foarte multă lume mai conservatoare mi-a spus „asta nu e serios”, până când au venit la show-uri, până când au ascultat şi au văzut filmuleţele pe care le fac şi până şi profesorul meu de vioară devenise fan, ceea ce mi-a dat încredere de sine şi mi-a transmis că e bine ce fac. Mă simt confortabil pe scenă făcând asta, simt că lumea primeşte cu drag ceea ce fac şi că pot să ating un public mult mai larg, pot să ating un public care poate nu este pasionat doar de muzica clasică, dar prin ceea ce interpretez mai modern şi mai accesibil, voi putea chiar să-l câştig pentru ceea ce fac în direcţia clasică şi până acum feedback-ul a fost foarte bun. Primind confirmări peste confirmări, am început să am mai multă încredere în mine, mi-am şi creat acel mic ansamblu de care aminteam, e acum în devenire şi îmi pun toate forţele în el, muzicieni cu care am colaborat în ultimii ani foarte mult, dar individual, de exemplu un pianist cu care cânt foarte mult muzică de cameră, cu care am vrut neapărat să cânt lucrări de Enescu, el fiind la rândul său pasionat de Enescu. Şi-am zis „hai să facem” şi cred că în Viena sunt singura... în toată Austria nu există altcineva care mai cântă sonate de Enescu şi niciun pianist. Greşesc, mai este o pianistă, Raluca Ştirbăţ, o româncă destul de cunoscută care e pasionată de Enescu, dar [Enescu – n.r.] nu se prea cântă. Este considerat modern, deşi e un compozitor pe cât se poate de clasic şi foloseşte foarte multe elemente din cultura noastră românească şi din muzica populară iar eu sunt pasionată şi de muzica populară, adică-mi place foarte mult, îmi plac tradiţiile.

O cronică de la Sofia, unde Rusanda Panfili a cântat cu trupa lui Hans Zimmer, găsiţi aici, pe site-ul Rusandei: http://www.rusandapanfili.com/.

Citeşte şi: Big Event / Rusanda Panfili, steaua noastră din constelaţia Zimmer - "Gladiatorul" - FOTO

Citeşte şi: Concert Postmodern Jukebox: Hituri pop convertite în sunete vintage, în premieră, la Sala Palatului - FOTO

Citeşte şi: Spotlight / Ce sunt influenţatorii în România şi cu ce se mănâncă ei

Citeşte şi: Ce ai, omule, în creier? Nici amintiri şi nici "Dumnezeu a murit! ". Ai reflexe, simţuri, mecanisme