O carte pe zi: „Ce încredinţăm vântului” de Laura Imai Messina

În martie 2011 a avut loc în nordul Japoniei un cutremur urmat de un puternic tsunami, care a distrus oraşul Otsuchi, din apropierea Muntelui Balenei. S-au înregistrat 15897 de morţi, 2534 dispăruţi, 53709 sinistraţi.

Curând a apărut într-o grădină de la poalele muntelui o cabină telefonică, „un telefon fără conexiune, prin care să vorbeşti cu morţii tăi”. Mii de persoane au pornit într-acolo în pelerinaj. „Chiar te poate consola aşa ceva?” se întreabă autoarea acestui roman. Ne demonstrează că aproape se poate.

„Erau mulţi ca ea – gândeşte eroina - , rămaşi după acel 11 martie 2011, oameni care veneau mai ales din Otsuchi. Dar mai erau şi unii care îşi pierduseră vreo rudă în urma unei boli, în vreun accident de maşină, bătrâni care veneau să le vorbească părinţilor dispăruţi în al Doilea Război Mondial, părinţi ai căror fii dispăruseră fără urmă”.

„Era un băieţel care venea în fiecare seară să-i citească cu voce tare bunicului său ziarul, mulţi însă veneau doar să plângă. Unii veneau ca să consoleze un defunct că nu avusese parte de înmormântare, că se rătăcise cine ştie pe unde, pe fundul mării sau într-una din nenumăratele grămezi de oase pe care le produce războiul. Era şi o mamă care-şi pierduse la tsunami toţi trei copiii şi nu se resemna să tacă, aşa că vorbea întruna, ca să umple golul rămas.

„Dar nu toţi morţii erau regretaţi. Erau unii care îi urau pe morţi şi nu acceptau ideea că pedeapsa li s-a redus doar la atât. Unora moartea le părea o fugă, ca şi cum ar fi spus ai şters-o, ai lăsat în urma ta tot balamucul ăsta, şi acum eu trebuie să duc povara greşelilor tale”.

„În locul acela de surghiun Yui descoperi că mai învăţase ceva important, anume că e destul să nu vorbeşti deloc despre un om pentru a-l anula pe vecie. De asta merita să-ţi aminteşti poveştile, să vorbeşti cu oamenii, să vorbeşti despre oameni. Să-i asculţi pe oameni când vorbeau depre alţi oameni. Să vorbeşti şi cu morţii, dacă e nevoie”.

Scriu editorii: „Când un uragan violent loveşte acea zonă, o femeie îşi riscă viaţa pentru a se asigura că grădina magică de pe Muntele Balenei nu va fi distrusă. Numele ei este Yui şi pe data de 11 martie 2011, când marea a măturat coastele Japoniei, şi-a pierdut mama şi fiica în vârstă de trei ani. Până să afle din întâmplare, în timpul unei emisiuni la radio pe care o modera, de existenţa Telefonului Vântului, Yui nu mai avea nicio raţiune de a trăi. Dar călătoria spre Kujira-yama şi întâlnirea cu Takeshi, medicul văduv a cărui fiică refuză să vorbească, şi cu o întreagă galerie de fiinţe ale căror răni se vindecă au fost primii paşi pe drumul regăsirii unui sens al vieţii, reaprinderii speranţei, redescoperirii iubirii”.

„Un roman emoţionant şi nostalgic despre iubire, acceptarea pierderii şi regăsirea de sine“ — Daily Mail.

Laura Imai Messina – Ce încredinţăm vântului. Traducere din italiană de Smaranda Bratu Elian. Editura Humanitas Fiction, colecţioa Raftul Denisei. 214 pag.