O carte pe zi: „Enigmele infinite. Vocalize în do major” de Gheorghe Schwartz

Cartea începe cu o „Justificare”: „La fel ca un instrumentist obligat la sute de ore de game spre a putea rămâne în formă, la fel ca un sportiv obligat la sute de ore de antrenament pentru a putea spera la un randament adecvat în competiţie, la fel şi scriitorul depune ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman. La fel şi scriitorul ar trebui să depună ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman… La fel şi scriitorul ar trebui să facă vocalize”.

„Justificarea” mai continuă câteva paragrafe, urmează precizarea că este vorba de o sută nouăzeci şi nouă de enigme veşnice, vieţi, sinucideri, supravieţuiri şi sfârşeşte cu avertizarea: „De citit cu linguriţa”.

„Cândva – scrie criticul Ioan Holban în cuvântul său însoţitor -, la hotarul anilor 2013 2014, întâmplător (dar întâmplător?), am fost martor la înţelegerea dintre poetul Lucian Vasiliu, directorul Editurii Junimea, şi prozatorul Gheorghe Schwartz, conform căreia ficţionarul urma să tipărească un roman cu titlul ciudat Enigmele infinite. Vocalize în Do Major; proiectul din dimineaţa acelei zile – pe la ora 7 a.m., în ambianţa veselă a micului dejun de la Mc’Donalds, în Gara de Nord – s-a finalizat; au mai urmat alte şapte vocalize, marcând, iată, momentul rar când un autor îşi găseşte editura, iar aceasta <pariază> pe un proiect de succes.

Gheorghe Schwartz şi-a gândit proza, încă de la început, în orizontul unor proiecte de anduranţă; cele trei serii epice mari reprezintă domeniile Schwartz, create, înmulţite şi stăpânite discreţionar de un prozator al cărui imaginar fastuos surprinde de fiecare dată, asigurând interesul lecturii şi irigarea operei cu oxigenul unor noi spaţii cucerite; în anii ’80 a fost <ciclul lugojan> al romanelor Pietrele, A treia zi, Spitalul, Om şi Lege, apoi, de la sfârşitul deceniului nouă, prozatorul începea lunga serie românescă Cei O Sută, cel mai amplu proiect epic din toată literatura noastră, însumând unsprezece volume masive, tipărite în douăzeci şi cinci de ani, între 1988 şi 2013.

Umorul, s-a spus, reprezintă <la qualité maîtrésse> a scrisului lui Gheorghe Schwartz; numai că umorul său e de esenţă bergsoniană, du mécanique plaqué sur du vivant, iar râsul se strepezeşte repede în rictusul amintirii unei antiutopii <de tristă amintire>, de pe aici, despre care se spune că ar fi dispărut. Dar a dispărut?”

Aşadar avem de a face cu un fel de micropovestiri cu un sens foarte actual. Uneori o pagină sau chiar mai puţin. Ca un puzzle imens. Cu titluri incitante şi oricum derutante (exemple: „Problema câinilor”, „Sinucigaşul”, „O moarte ratată”, „Cât valorează Ordinul Sfântul Gheorghe cu spade?”, „Telefoanele”, „Marele tâmpit”, „Paradisul Lemonia”, „De ce se spânzură oamenii?”). Jocuri de cuvinte şi calambururi. Volumul începe cu moartea personajului principal Julius Zimberlan, un personaj care traversează cele mai multe povestiri şi se metamorfozează în nenumărate alte identităţi

Gheorghe Schwartz – Enigmele infinite. Vocalize în do major. Cuvânt însoţitor de Ioan Holban. Editura Junimea. 227 pag.