O carte pe zi: „Ferentari incomplet” de Andrei Răzvan Voinea, Dana Dolghin, Gergely Pulay

După „Locuinţe pentru muncitori şi funcţionari. Casa Construcţiilor şi parcelarea Vatra Luminoasă (1930-1949)” de Andrei Răzvan Voinea şi Irina Calotă, lucrarea premiată de Magazin istoric în urmă cu doi ani, Asociaţia Studio Zona a început să publice colecţia de faţă, Cariere Bucureştene, cu acest prim volum despre Ferentari. Autorii sunt trei tineri – acelaşi Andrei Răzvan Voinea, istoric şi doctor în istoria arhitecturii, Dana Dolghin, istoric şi cercetător, Gergely Pulay, cercetător la Centrul de Ştiinţe Sociale din Budapesta.

Ei au pornit de la ideea că au trecut peste 60 de ani de când au început să fie edificate cartiere precum Drumul Taberei şi Balta Albă, memoria acestora începe să fie uitată, iar istoria lor, care ar trebui să umple acest gol, a fost scrisă doar parţial sau, în majoritatea cazurilor, deloc.

Dacă în anul 1989 Bucureştiul avea peste 200 de unităţi industriale, împărţite în 8 zone principale şi 21 de microzone cu grupări de întreprinderi industriale, şi aproape jumătate de milion de locuitori care lucrau în ele, în ultimele trei decenii fabricile au fost închise, în urma unor schimbări considerate fie inevitabile, fie binevenite. Odată cu privatizarea şi demolarea obiectivelor industriale au dispărut, de asemenea, arhivele lor, prezenţa lor la nivel urban, dar şi martorii acestor evenimente şi locuri. Cărţi de genul celei pe care o semnalăm astăzi sunt absolut necesare.

Considerat azi un cartier problematic din punct de vedere social şi economic, un fel de ghetto situat în partea sud-vestică a Bucureştiului, Ferentarii n-au fost dintotdeauna o zonă presărată de dificultăţi. Andrei Răzvan Voinea scrie: „Cartierul Ferentari a avut un handicap de dezvoltare de la bun început pentru că, dacă ne gândim la Calea Ferentari, era un drum care practic nu ducea nicăieri, în sensul în care, pornind dinspre centru spre Calea Rahovei, se oprea practic în câmp. Aici, în Ferentari, a existat dintodeauna o podgorie a mitropoliei şi a altor mănăstiri şi încet-încet au început să se vândă toate acele podgorii, să se parceleze, să se construiască acolo şi foarte mult timp a fost o zonă rezidenţială mai mult sau mai puţin formală. Chiriile foarte mici au atras foarte mulţi muncitori, în special pe cei care lucrau în industrie în zona dealului Filaret, prima zonă industrială pe bune din Bucureşti. Şi cam aşa a început dezvoltarea foarte, foarte încet. Până spre 1940 cartierul cunoscut drept Câmpul veseliei pentru că aici erau foarte multe crame provenite din fostele podgorii şi cramele s-au transformat treptat în crâşme. La un moment dat erau aproape o sută de crâşme în zona respectivă şi una dintre străzi, cea mai importantă la momentul respectiv, se numea Strada Veseliei şi de aceea toată zona asta nici măcar nu se numea cartier. Era Câmpul veseliei care, până la 1940, a rămas subdezvoltat, ignorat de către autorităţile centrale, fără canalizare, fără apă, electricitate sau cu foarte puţine intervenţii”.

Tot în perioada interbelică, pe lângă muncitorimea săracă, în Ferentari apar şi mici afaceri şi afacerişti. Unii dintre cei mai înstăriţi şi-au construit locuinţe mai de soi, dar puţine la număr, chiar vile în stilurile arhitecturale la modă atunci. O parte din ele au fost documentate de istoricul Andrei Răzvan Voinea.

Adevărata sistematizare a zonei a început însă după instalarea regimului comunist în scopul de a oferi oamenilor muncii condiţii de trai decente, ceea ce s-a şi obţinut într-o primă etapă. Într-o zonă virană, pe un fel de maidan, s-au ridicat blocuri de locuinţe din cărămidă care şi azi sunt cunoscut drept „blocurile roşii”.„Cam prin 1946 pe acest teren liber, achiziţionat de un Institut al funcţionarilor publici şi urma să construiască locuinţe pentru funcţionarii publici. El este preluat după 1948 de primărie, apoi se tot schimbă comanditarul. Dar se începe construirea a 20 de blocuri conform unui proiect foarte funcţionalist din punct de vedere architectural. Arhitectul se numeşte Gheorghe Popov, iar comuniştii practic inventează un fel de locuire la comun. E vorba de un spaţiu gândit total diferit faţă de modelul de parcelări de case şi grădini individuale aranjate pe orizontală. Vorbim de o dezvoltare pe verticală”.

Lucrurile au început să intre, însă, în derivă de la mijlocul anilor 1960 şi s-au înrăutăţit treptat de-a lungul anilor până azi.

Andrei Răzvan Voinea, Dana Doilghin, Gergely Pulay – Ferentari incomplet. Volumul I: Politici urbane la o margine de oraş (1846 -2011) Colecţia: Cartiere Bucureştene. Editura Studio Zona. 180 pag.