O carte pe zi: „Lupta mea. Cartea a şasea: Sfârşit” de Karl Ove Knausgård

Cu frazele acestea în minte ar trebui citită enorma autobiografie a norvegianului Karl Ove Knausgård: „Aceasta e poate cea mai mare dificultate pe care o prezintă o autobiografie - să găseşti aspectele relevante din întreg noianul. În viaţă totul este relevant, toate lucrurile se află la nivel de egalitate, pentru că toate există concomitent: marile petroliere ancorate la Galtesund în anii ’70, mărul mare din faţa ferestrei mele, locul de muncă al mamei la Kokkeplassen, chipul tatei atunci când a trecut cu maşina pe lângă mine, iar eu eram undeva pe afară şi l-am zărit, iazul unde obişnuiam să patinăm în timpul iernii, mirosurile din casele vecinilor, mama lui Dag Lothar atunci când ne-a făcut milkshake, maşina aceea misterioasă care într-o seară fusese parcată lângă Ubckilen, peştele pe care-1 mâneam de prânz, pinii aceia de pe terenul vecinilor care se legănau înainte şi înapoi în vânturile puternice de toamnă, izbucnirile de furie ale ratei atunci când în maşină rn-am sprijinit cu genunchii de scaunul lui, vafele pe care le făceam în fiecare zi de vineri, marea mea dragoste pentru Anne Lisbeth, mingile de fotbal pe care ni le cumpăraseră mama şi tata când se duseseră într-o excursie în Germania - mingea mea era verde cu hexagoane roşii, a lui Yngve era galbenă cu roşu -, felul în care ne jucaserăm odată cu ele, încercând să şutăm cât mai sus ca să atingem elicopterul militar care trecea tocmai atunci la altitudine joasă.

În jurul acestei amintiri se întindea un cerc întreg de alte amintiri, deoarece în perioada excursiei în Germania eu locuisem la bunicii din partea tatălui, iar Yngve stătuse cu bunicii din partea mamei, o săptămână pe care mi-o aminteam cu deosebită claritate, mai ales din acele zile in care am fost la cabană.

Astfel era dispusă întreaga mea copilărie în sinea mea, ca o serie de cercuri înţesate de amintiri. A scrie însemna deopotrivă să le scot din cercurile interioare şi să le exprim în cuvinte, şi atât timp cât mutaţia aceasta mergea dinspre interior spre semi-exterior, adică foloseam cuvintele care-mi veneau firesc în procesul scrierii, nu era nici o problemă, însă forma romanului impunea ca amintirile mele să se mute cu un pas spre exterior, spre cititorul necunoscut. Relevanţa înseamnă comunicare, transmiterea lucrurilor care-ţi aparţin doar ţie, şi romanul este una dintre formele prin care poţi fi relevant. Poezia este altceva, e mai puţin deschisă, pentru că e împărtăşită de mai puţini oameni. Calitatea este legată de exclusivitate, şi toate clasificările — literatură de înaltă clasă sau mai puţin cultă, mai populară sau mai elitistă - se bazează pe asta.

Cu cât este mai mare anvergura poveştii, cu atât ea se deschide unei comunităţi mai mari, e cu atât mai uşor de înţeles şi cu atât mai puţin provocatoare, în sensul în care contribuţia cititorului şi participarea lui se diminuează. În asta constă şi simplificarea. Un roman care-şi propune să vorbească despre realitate nu poate fi foarte simplu, trebuind să aibă un element de exclusivitate în actul comunicării sale, ceva ce nu e comun sau împărtăşit tuturor; cu alte cuvinte, trebuie să aibă ceva propriu, iar acolo, undeva între rătăcirile imposibil de comunicat ale nebunului, lipsite de sens pentru toţi ceilalţi în afară de el, care le găseşte fascinant de relevante, şi formulările şi clişeele romanelor de gen, care au devenit clişee deoarece toţi sunt familiari cu ele, acolo se găseşte domeniul literaturii. Cel mai înalt ideal pentru un scriitor este să scrie un text care funcţionează concomitent pe toate palierele. (...) Nu spun că mă gândeam la asta atunci când lucram cu textul meu; în el problemele erau concrete şi tangibile, cum să transform aceste amintiri, care sunt practic nesfârşite, într-o povestire închegată? Şi cum să fac asta în aşa fel încât povestirea să rămână fidelă caracterului personal al amintirilor mele?”

Karl Ove Knausgård a reuşit ce pare aproape imposibil pentru majoritatea celorlalţi – să străbată tot acest noian de amintiri concomitente, să le aducă la lumină aproape pe toate şi să scrie o carte incredibilă, car e nu este câtuşi de puţin plictisitoare. Mai mult, un roman în şase volume, cu mii de pagini. Această a şase parte are nu mai puţin de 1100 de pagini scrise foarte mărunt!

Odată cu volumul 6, Karl Ove Knausgård se întoarce asupra unor episoade din trecut - moartea tatălui, relaţia cu Linda, formarea sa ca scriitor - şi meditează asupra propriilor eşecuri. Tradus în toată lumea, devenit deja o figură literară celebră, Knausgård se află acum într-o poziţie ingrată în care îşi chestionează propriul demers (acela de a-şi povesti viaţa în detalii) şi implicaţiile etice pe care le aduce scrisul. Ca şi în volumele precedente, scriitorul norvegian preferă să deschidă noi piste, în loc să tragă concluzii. După câteva mii de pagini, cercul se închide aici, dar întrebările şi îndoielile rămân.

Scriitorul care a devenit „fenomenul Knausgård” s-a născut în 1968 la Oslo, a studiat literatura la Bergen, şi-a publicat primul roman în 1998, pentru care a primit un premiu al criticii şi acum trăieşte în Suedia. Cariera lui s-a schimbat total odată cu a treia carte, „Lupta mea”, un roman autobiografic de peste 3.000 de pagini, divizat în şase volume şi publicat între 2009 şi 2011. În Norvegia, Karl Ove Knausgård a vândut o jumătate de milion de exemplare unei populaţii de cinci milioane, adică 10 la sută din populaţie i-a cumpărat şi citit autobiografia! A fost tradus deja în multe alte ţări. Toate cele şase volume au fost scrise dintr-un foc, cel puţin 20 de pagini pe zi (uneori 50). Knausgård a fost conştient că orice întrerupere sau scădere a ritmului infernal va fi dăunătoare proiectului său. Iar acum, după tumultul iscat în întrega lume, dar înainte de orice în propria ţară, admite în interviuri că a creat un monstru, o carte pe care o urăşte că a scris-o şi pe care urăşte s-o recitească. Cumva asemenea declaraţii fac parte din promovare?

Toate cele şase volume ale autobiografiei au fost traduse de editura Litera: Cartea întâi – Moartea unui tată; Cartea a doua – Un bărbat îndrăgostit; Cartea a treia – Insula copilăriei; Cartea a patra – Dansând în întuneric; Cartea a cincea – Mai sunt zile cu ploaie, Cartea a şasea: Sfârşit.

Pentru a vă convinge de cele spuse până acum, iată un al fragment din cartea semnalată astăzi: „În primăvara în care eu şi Linda ne cuplaserăm, am ieşit de câteva ori cu Geir şi Christina; noi doi eram complet vrăjiţi unul de altul, ne sărutam, ne mângâiam, ne ţineam de mână, şi chiar şi atunci când mă vedeam doar cu Geir, de exemplu în apartamentul meu, nu mă puteam gândi decât la ea, obrajii îmi ardeau de fericire, nu auzeam niciun cuvânt din cele rostite de Geir pentru că nu mai eram om, aşa mă simţeam. Eram altceva, o făptură care zboară prin cer, sus, deasupra lumii şi a celor lumeşti. Eram omul cerului. Ea era femeia cerului şi împreună urma să avem copii ai cerului. Dar apoi am căzut pe pământ. Perioada cerească s a încheiat şi a început altceva.

Linda a scris o nuvelă cu subiectul următor: doi îndrăgostiţi stau întinşi în pat şi discută, ea a văzut demult, în copilărie, o pasăre deosebită, pe care i o descrie băiatului, spunându i că niciodată n a mai zărit o astfel de pasăre, şi se vădeşte că şi el a văzut o pasăre similară în copilărie, pentru că aşa este pentru bărbaţii şi femeile cerului, totul se intersectează şi totul are un înţeles.

Dar în nuvelă acesta era sfârşitul, şi Linda îl compara cu ultima zi petrecută la casa de vacanţă, când totul se împachetează, ferestrele sunt închise şi uşa este ferecată. Şi aşa a fost. Fuseserăm împreună într un loc inundat de lumină, iar acum ne îndreptam spre un alt loc. Ei îi era teamă, deoarece noua destinaţie era mai întunecată. Şi pentru că i era teamă, încerca să mă ţină locului. Asta era ceva nou, ceva ce nu mai simţisem până atunci, şi mi se făcea şi mie frică. Am început să ne certăm, şi apartamentul ei, în care mă mutasem şi eu, a devenit tot mai mic şi mai neîncăpător.

Faptul că ne certam o transforma în tatăl meu, pentru că mă temeam de vocea ei stridentă şi accesele ei de furie, nu puteam să ripostez, mă supuneam, şi când totul trecea rămâneam în alertă, încercând s o fac să se simtă bine, fiind atent la eventualele semne de nemulţumire, iar această supunere, cu permanentele mele strădanii de a domoli tensiunile, nu făcea decât să ne înrăutăţească relaţia, pentru că în acelaşi timp încercam să mă îndepărtez, trebuia să mi recapăt independenţa, să redevin eu, să mi recâştig spaţiul, şi am început să mă înfurii la fel de tare ca ea atunci când ne certam, dacă nu chiar mai tare, pentru că trebuia să mă eliberez, să rup legăturile din interiorul meu.”

Câţi oameni obişnuiţi, nu neapărat scriitori sunt capabili să recunoască atâtea lucruri prin care trec?

Karl Ove Knausgård - Lupta mea. Cartea a şasea: Sfârşit. Traducere din limba norbvegiană de Ivna Berceanu. Editura Litera, colecţia Clasici contemporani. 1116 pag.