O carte pe zi: „Povestiri adevărate. Memorii” de Ioan Scurtu

Acum îşi publică memoriile, un volum despre care nu greşesc dacă spun că poate fi socotit un fel de istorie a României postbelice care trebuie neapărat citit.

Trezeşte interesul de la început, din cele două pagini ale „cuvântului însoţitor” din care cităm masiv, pentru a fi şi noi convingători:

„M-am născut la mai puţin de trei luni de la sfărâmarea României întregite, realizată - după multe şi grele jertfe - în 1918. Când veneam pe lume în comuna Dochia din judeţul Neamţ, marele geniu al poporului român, Nicolae lorga, cădea răpus de gloanţe la marginea comunei Strejnic din judeţul Prahova. La şapte luni după ce m-am născut, România intra în războiul împotriva Uniunii Sovietice pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord, ocupate de Armata Roşie în iunie 1940. Aveam aproape patru ani când un avion de care atârna o năframă albă a zburat deasupra co¬munei Dochia anunţând încetarea războiului; toată lumea credea că România a încheiat pacea şi cei de pe front se vor întoarce acasă. Numai că războiul avea să continue încă nouă luni în Vest. Am trăit anii când losif Visarionovici Stalin era prezentat ca <<genialul conducător al tuturor popoarelor în lupta împotriva imperialismului>>, dar şi vestea morţii acestui <<nemuritor>> şi a aşezării lui în Mausoleul de la Kremlin, alături de Vladimir llici Lenin, pentru ca în 1956 să aflu că a fost scos de acolo, fiind vinovat de numeroase crime.

Am făcut liceul (numit şcoala medie) cu zece clase şi cu note de la 1 la 5 după modelul sovietic, facultatea de cinci ani şi pregătirea doctoratului în patru ani. Am plecat dintr-un sat uitat de lume şi am ajuns profesor la Universitatea din Bucureşti. Am susţinut prima teza de doctorat de după 1948 despre istoria unui partid politic - Partidul Ţărănesc. Am scris cea mai amplă monografie (peste 1.000 de pagini) privind monarhia din România: Istoria românilor în timpul celor patru regi. 1866-1947, voi. I - Carol I, voi. II - Ferdinand, voi. III - Carol al ll-leo, voi. IV - Mihai I. Sunt singurul coordonator al unui volum (VIII) al tratatului Istoria Românilor care nu a fost (şi nu este) membru al Academiei Române. Contribuţiile mele istoriografice - potrivit listei publicate în 2020 - cuprind 41 cărţi de autor, 44 - coordonator şi co¬autor, 108 - coautor. La aceasta se adaugă circa 400 de studii şi articole ştiinţifice.

Am îndeplinit mai multe funcţii, pe care m-am străduit să le onorez pe măsura înaintaşilor (...)

Am cunoscut persoane cu un rol major în cultura şi politica românească de la mijlocul secolului al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea. Mi-am expus punctul de vedere la congrese, conferinţe şi simpozioane pe teme de istorie şi de arhivistică desfăşurate pe patru continente.

De-a lungul timpului am prezentat în interviuri, articole de presă şi chiar în unele cărţi anumite momente trăite de mine. Cred că - la cei peste 80 de ani - a venit momentul să realizez o lucrare unitară, cu povestiri adevărate. Am urmărit să prezint nu doar viaţa unui om, ci şi o istorie a acelor vremuri - de la obiceiuri şi viaţă cotidiană, la evoluţia societăţii în ansamblul ei, cu bune şi cu rele. M-am referit la ceea ce am văzut şi am trăit, cu percepţia mea de atunci, dar am considerat necesar să includ şi unele precizări în paranteze drepte [...], privind realitatea atestată documentar, care nu-mi era cunoscută la vremea respectivă, pentru ca cititorii să poată realiza că între istoria vizibilă (propagandistică) din acei ani şi cea reală (studiată ştiinţific) este, adesea, o mare discrepanţă. Astfel vor înţelege cum a trăit şi s-a realizat profesional generaţia mea.”

Şi ce urmează poate fi socotit cu adevărat o istorie a României postbelice, în detaliu. Sunt atât de multe detalii încât semnatarului acestei rubrici îi este imposibil să aleagă.

Istoricii ar trebui să se pronunţe.

Ioan Scurtu – Povestiri adevărate. Memorii. Editura Junimea. 610 pag.