O carte pe zi: „Rămâi în picioare” de Călin Hentea

Călin Hentea este cel mai prolific autor care a explicat, în nenumărate variante, în istorii bine documentate sau în enciclopedii, ce însemană propaganda – la noi şi aiurea. Are studii politehnice, a fost militar de carieră, este doctor cu o teză despre propagandă şi operaţii informaţionale, a trecut acum vreo cincisprezece ani în rezervă şi de atunci scrie. Nu numai cărţi de specialitate, ci şi literatură.

Despre cartea pe care o semnalăm acum el însuşi spune că este un roman. Mai degrabă sunt memorii deghizate într-o carte care, la limită, poate fi socotită un roman. De altfel, autorul însuşi precizează: „unele întâmplări (majoritatea, am spune noi – n.n.), personaje, precum şi ilustraţiile acestei poveşti au fost decupate din trecutul autorului. De altfel, editorii chiar precizează: Romanul scris şi ilustrat de Călin Hentea poate fi considerat drept unul autobiografic. Pe coperta a IV-a a volumului este consemnat faptul că el „deschide o potecă ficţională între volumele „Memorii în bocanci” (Cartea Românească, 2012) şi „Memorii în papuci” (Eikon, 2016)”. Corespondenţa dintre memoriile asumate de autor şi decorul militar populat îndeobşte de personaje în bocanci, în care se desfăşoară cea mai mare parte a acţiunii, întăreşte această afirmaţie.

Povestea e banală, un cuplu care nu rezistă, neînchegat pe iubire, ci pe interese şi despre care intuieşti de la început că nu va rezista. Nici autorul nu insistă prea mult, grosul cărţii se centrează pe experienţa eroului, ca militar, o jumătate de an, în misiunea internaţională din Kosovo, de la începutul anilor 2000. Sunt puţine la noi scrierile care se referă la viaţa într-un comandament NATO (au apărut câteva la Editura Militară, foarte diferite, despre experienţele în Bosnia), la ceea ce fac, ce spun, cum trăiesc, cum gândesc nu doar militarii români, ci şi cei străini. „Inspirându-se din experienţa personală, Călin Hentea nu ocoleşte deloc aspectele mai puţin confortabile, evită triumfalismele, punctează cu unele amănunte şi personaje insolite, mai ales pentru cineva din afara sistemului militar.” Rezultă astfel o frescă deloc oficial-cazonă, ci autentică şi viu colorată, pe alocuri surprinzătoare, pe alocuri dură; pare că şi cu resentimente, fără milă pentru foşti, probabil, colegi de viaţă cazonă. Mai ales, departe de imaginea oficială şi despre ceea ce crede omul obişnuit sau neiformat că se va fi întâmplat.

„Din păcate, la fel ca majoritatea ofiţerilor din comandament, Cosmin n-a putut lua decât un destul de firav superficial contact cu viaţa de zi cu zi a kosovarilor. Era dificil de penetrat acel zid ce se ridica instantaneu între localnicul albanez sau sârb, de cele mai multe ori un amărât slab şi prost îmbrăcat, poate flămând, şi militarul solid, în bocanci şi cu vestă antiglonţ şi ditamai pistolul la centură, având o Toyota în spate, comunicarea, dialogul erau viciate nu atât de prezenţa indispensabilă a translatorului, ci de prăpăstiile dintre culturile şi mediile de provenienţă ale militarilor occidentali şi localnicii kosovari. Fi¬ecare purta în minte alte gânduri, decât vorbele pe care le rostea. Localnicii sârbii erau nevoiţi să-i suporte pe străini ca pe nişte trupe de ocupaţie, care măcar îi apărau de furia exterminatorie a albanezilor. Aceştia îi priveau pe natoişti drept protectorii lor de la care aşteptau să le asigure şi independenţa, dar fără a se amesteca în afacerile lor de contrabandă şi trafic cu de toate. Funcţionărimea internaţională din UNMIK, OSCE şi celelalte ONG-uri avea parte de o foarte proastă imagine în ochii localnicilor, deopotrivă albanezi sau sârbi, pentru că afişau cu ostentaţie un standard de viaţă mult peste sărăcia locală. (...) In schimb, din miliardele de euro revărsate orbeşte de Occi¬dent asupra refugiaţilor albanezi pentru a-şi putea relua viaţa la ei acasă, apăruseră o puzderie de vile, ridicate unde i s-a năzărit fie¬căruia, fără nicio socoteală urbanistică. Cosmin le remarcase chiar din primii metri parcurşi pe drumul de la aeroport la Pristina. Co¬mun acestor vile era şi faptul că mai toate acestea erau intenţionat lăsate neterminate, la cărămidă, uneori şi fără ferestre, dar cu o lundaţie având o suprafaţă mai mică decât primul nivel, doar pentru ca proprietarul — probabil unul dintre acei albanezi care urlau după independenţa statului Kosovo — să nu plătească taxe şi impozite.”

Fără milă sub etichetate şi autorităţile române, partidul de guvernământ şi delegaţiile de oficiale, militari sau civili, care nu erau interesaţi decât să bifeze acţiuni care dau bine la electorat sau în relaţiile cu Occidnetul şi al căror unic gând era căpătuirea personală.

Papucii anunţaţi în subtitlul romanului sunt cei purtaţi de personajele civile care fac parte din viaţa oricărui militar, cu iubirile, frondele, frustrările, pasiunile lor.

O carte fără anestezie.

Călin Hentea – Rămâi în picioare sau despre bocanci, papuci şi alte sentimente. Editura Berg. 240 pag.