O carte pe zi: „Rebeliune la Chittagong şi alte povestiri”, de Ovidiu Pecican

„Am publicat până astăzi, nici eu nu prea ştiu cum, cam câte o carte pentru fiecare an din viaţa mea – spunea Ovidiu Pecican într-un interviu. Probabil un semn că <<nu ştiu să mă adun>> sau că am vorba lungă. De fapt, încerc să las cultura noastră şi mai bună decât am găsit-o la descoperire. Dacă nu era astfel, nu m-ar fi fascinat în aşa măsură încât să pariez pe ea tot ce aveam la îndemână: visuri şi speranţe, energie şi tinereţe. Nu pomenesc nimic de talent, fiindcă nu îi cunosc definiţia şi nu ştiu dacă am sau nu aşa ceva…” Mult orgoliu şi destulă alintare în aceste vorbe. Ovidiu Pecican ştie că are talent, poate nu ştie cât de mult, iar dorinţa „de a lăsa ceva” nu a fost dezmintită vreodată, e destul să ne aruncăm ochii pe imensul număr de volume publicate, în primul rând de istorie (autorul este doctor în istorie şi profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca) şi europenistică, dar şi eseuri, romane, proză scurtă, critică şi istorie literară, publicistică, teatru; a mai îngrijit un număr de ediţii şi a făcut traduceri; scrie cronici literare şi articole de opinie asupra unor întâmplări politice actuale, e colaborator aproape premanent al unei mulţimi de reviste şi, în plus, mai face şi, aproape singur, o revistă culturală („La Mongolu”). E un fel de factotum. O asemenea putere de lucru nu găsim zilnic, ceea ce explică, poate orgoliul „unei cărţi pentru fiecare an din viaţă amintiţi mai devreme. Ovidiu Coriolan Pecican s-a născut în 1959. Îi place să scrie şi o face cu un fel de romantism acaparator, de parcă nu i-ar ajunge timpul pentru tot ce şi-a propus, care e copleşitor. Iar cărţile sale de literatură sunt nu numai diferite, dar şi scrise în stiluri diferite, în unele creează limbajuri speciale, recurge la un bagaj impresionant de cuvinte vechi sau inventate de-a dreptul.

Volumul pe care îl semnalăm astăzi cuprinde treizeci şi una de proze, extrem de diferite ca întindere, unele de puţin peste o pagină, majoritatea de două, trei pagini, rareori mai mult. Pe teme dintre cele mai diverse.

Imaginează fel şi fel de întâmplări: legătura stranie dintre rebeliunea militarilor din garnizoana oraşului port Chittagong din Bangladesh, care a dus la asasinarea preşedintelui, dar şi la moartea liderului rebelilor şi un tânăr născut fără mâini şi picioare care decide să se sinudică bând mercur strâns din mai multe termometre, exact la înăbuşirea rebeliunii; fostul recrut care povesteşte cum a împuşcat un prostetatar la Baricada de la Inter şi apoi e aruncat din tren de cei care l-au ascultat; o superbă proză despre moartea lui Hemingway; despre vocaţia artistică a unui mincinos; cum ajunge omul să fie o pisică; despre începutul în orice, raportul dintre operă şi creaţie etc, etc. Fiecare dintre ele sugerând altceva decât se spune, ducând mintea cititorului să hălăduie în terenuri neştiute sau cu perspective neştiute.

O artă.

Cum scrie Victor Cubleşan pe coperta a patra a volumului „Figura de prozator a lui Ovidiu Pecican este una aparte în contextul actual, identitatea sa bine determinată, stilul personal fiind conturate de un veritabil caleidoscop livresc. O formulă în care pe eşafodajul experienţelor mediate se ridică o viziune foarte personală şi în acelaşi timp foarte percutantă.”

Sau: „Frazele lui Pecican oscilează între revelaţia prozaică şi versul iluminator. A-l subsuma pe Ovidiu Pecican unui anumit curent literar cred că e superfluu, chiar dacă atitudinea sa rela¬ti¬vist-comprehensivă îl apropie în mod natural de permi¬sivi¬tatea mentalităţii şi esteticii postmoderne. Spirit jocular prin excelenţă, prozatorul jonglează cu registre stilistice imprevizibile, pe spaţii mici. Dincolo de insaţiabilul său apetit ludic, Ovidiu Pecican se dove¬deşte un scriitor ce îşi ia misiunea în serios.” (Virgil Mihaiu)

Ovidiu Pecican - Rebeliune la Chittagong şi alte povestiri. Proză scurtă. Editura Junimea, colecţia Ficţiune şi infanterie. 180 pag.