O carte pe zi: „Ruta subterană” de Colin Whitehead

Săptămâna trecută am semnalat în această rubrică romanul „Băieţii de la Nickel”, cu care scriitorul american Colson Whitehead a obţinut în 2020 Premiul Pulitzer şi Premiul Orwell. Astăzi semnalăm romanul cu care a obţinut în 2016 Premiul National Book Award şi în 2017 Premiul Pulitzer. Un roman despre sclavia în America, care arată că încă mai sunt multe de spus în legătură cu acest subiect.

Ruta subterană a fost o reţea de cale ferată clandestină folosită în veacul al XIX-lea de sclavii americani care se refugiau dincolo de linia Mason-Dixon (denumită astfel după astronomul englez Charles Mason, 1730-1787, şi geodezul englez Jeremiah Dixon, 1733-1779), care alcătuia o graniţă tradiţională între statele din nordul şi sudul SUA. Fuga sclavilor avea loc cu ajutorul aboliţioniştilor. Potrivit unor istorici, aproximativ 100.000 de sclavi au scăpat din sudul sclavagist pe această cale; alţii coboară cifra la 30.000, pe parcursul a două decenii.

Romanul lui Colson Whitehead porneşte de la acest adevăr. Eroina romanului, Cora, este nepoata lui Ajarry, „prima generaţie de sclavi”, o tânără răpită de negustorii de sclavi din Dahomey, dusă peste Atlantic în America, vândută şi revândută de mai multe ori până ajunge în statul Georgia, pe plantaţia Randall, pentru 292 de dolari. Moare după câţiva ani pe plantaţiile de bumbac, dar între timp născuse cinci copii.

Acestei eroine, Cora, de 16 ani, exact vârsta bunicii sale, când fusese răpită, îi propune Caesar, un sclav sosit din Virginia, să fugă şi să trăiască liberi în Nord. Drumul este lung, sunt urmăriţi ca nişte animale, dar nu vor renunţa.

Scriu editorii români: „<<Descoperirea Americii>> – aşa s-ar mai fi putut numi această carte, o odisee programatică în căutarea unei Americi care se dovedeşte iluzorie. Cora, protagonista cărţii, este o tânără sclavă neagră evadată, care, visând să ajungă în Nord, străbate mare parte din Statele Unite într-o călătorie iniţiatică. Autorul îmbină adevărul istoric şi fantezia pentru a pune în lumină, într-o amplă metaforă, nu doar obsesiile unei ţări, ci şi avatarurile naturii umane şi, mai ales, relaţiile dintre oameni într-o societate întemeiată pe injustiţie şi varii inginerii sociale.”

„O poveste esenţială pentru a-i înţelegem pe americanii de ieri şi de astăzi”, scria „The New York Times”.

Când începe romanul, Cora are 16 ani, ca bunica ei răpită. Caesar, un sclav sosit din Virginia îi propune să evadeze şi fug amândoi pe ruta subterană. Evidnet că se declanşaează o urmărire şi vânătoare crunte, sunt prinşi din urmă, bătuţi, schinguiţi, obligaţi să arate pe un de au mers, iar femele şi oamenii care i-au ajutat sunt raşi de pe suprafaţa pământului. Cora ajunge la gara mică de unde au plecat, coboară în adâncuri şi atunci se arată şansa ei, după ce îşi omoară paznicul:

„Cora apăsă cât putu mânerul drezinei. Nu se clintea, chiar dacă se lăsa cu toată greutatea pe el. La picioarele ei, pe plat¬forma de lemn, văzu o cataramă mică de metal. O trase, şi mâ¬nerul scârţâi. încercă din nou, şi drezina se urni din loc. Cora aruncă o privire înapoi, la Ridgeway şi Homer. Vânătorul de sclavi îşi rostea discursul în şoaptă şi băieţandrul negru îi nota cuvintele. Ea apăsă fără oprire pe mâner şi dispăru din cercul de lumină. În tunelul pe care nu-1 construise nimeni, care nu ducea nicăieri.

Descoperi un ritm în felul în care pompa cu braţele, abandonându-se cu totul mişcării. Nordului însuşi. Oare călătorea prin tunel sau îl săpa? De fiecare dată când apăsa pe mâner, izbea cu târnăcopul în rocă, prindea o bucată de şină pe un crampon. Nu apucase să-l pună pe Royal să-i povestească despre bărbaţii şi femeile care construiseră calea ferată subterană. Despre cei care săpaseră un milion de tone de rocă şi de ţărână, care trudiseră în măruntaiele pământului pentru a salva sclavi ca ea. Care făceau front comun cu toate celelalte suflete ce adăpostiseră fugari în casele lor, îi hrăniseră, îi căraseră spre Nord în spinarea lor, muriseră pentru ei. Şefii de gară, conductorii, aboliţioniştii. Cine eşti după ce termini o asemenea rută grandioasă? Construind-o, ai călătorit şi tu pe ea, până în partea cealaltă. La un capăt erai cel de dinainte de a coborî în subteran, la celălalt eşti o persoană cu totul nouă care iese la lumină. Lumea de deasupra pare probabil atât de banală în comparaţie cu miracolul de dedesubt, miracolul pe care tu l-ai înfăptuit cu sudoarea şi sângele tău. Triumful secret pe care îl ţii în adâncul sufletului.

Cora străbătu mile după mile, lăsă în urmă falsele limanuri şi lanţurile nesfârşite, nimicirea fermei Valentine. Nu mai existau decât bezna tunelului, şi, undeva înainte, o ieşire. Sau o fundătură, dacă asta decidea soarta. Nimic altceva decât un perete orb, neîndurător. Ultima glumă, crudă, a destinului. Sleită de puteri, în cele din urmă, se încolăci pe drezină şi căzu într-un somn uşor, înălţată în întuneric ca şi cum s-ar fi cuibărit în cel mai ascuns ungher al nopţii.

Când se trezi, hotărî să meargă restul drumului pe jos; era cu braţele goale. Şchiopătă, poticnindu-se peste traverse. Îşi trecu mâna pe pereţii tunelului, peste creste şi adâncituri. Degetele îi alergară peste văi, râuri, culmi muntoase, contururile unei ţări noi ascunse sub cea veche. <<Priveşte afară în timp ce mergi pe şine şi ai să vezi adevărata faţă a Americii!>> Cora n-o vedea, dar o simţea, se mişca prin inima ei. Se temea să nu se răsucească în timpul somnului cu capul la picioare. Oare înainta tot mai adânc sau se întorcea de unde venise? Se lăsă călăuzită de alegerea sclavului: <<Oriunde, numai nu acolo de unde am evadat>>. Asta o adusese până aici. Avea să ajungă la capăt sau să moară pe şine.

Mai dormi de două ori şi se visă, pe ea şi pe Royal, în casa ei. Ea îi povesti despre viaţa ei dinainte, şi el o strânse la piept, apoi o răsuci ca să se uite în ochii ei. îi trase rochia peste cap şi-şi scoase cămaşa şi pantalonii. Cora îl sărută şi-şi plimbă mâinile peste teritoriul trupului ei. Când el îi desfăcu picioarele, ea era udă, şi el alunecă înăuntrul ei rostindu-i numele aşa cum nu i-1 rostise nimeni niciodată şi nici n-avea să i-1 mai rostească, tandru şi nespus de dulce. Cora se trezea de fiecare dată în vidul tunelului şi, când termina de jelit după el, se ridica şi mergea mai departe.

Gura de tunel se zări mai întâi ca un orificiu minuscul în întuneric. Paşii ei mari îl transformară într-un cerc, apoi în gura unei peşteri, ascunsă de viţe şi tufişuri. Cora dădu la o parte hăţişul şi ieşi la aer.

Era cald. Tot lumina aceea zgârcită de iarnă, dar mai cald decât în Indiana; soarele îi stătea aproape deasupra capului. Grota se deschidea într-o pădure de brazi şi pini. Cora nu ştia cum arată Michigan, Illinois sau Canada. Poate că nici nu mai era în America, ci trecuse undeva dincolo de ea. Se lăsă în genunchi să bea dintr-un pârâu. Apă rece şi limpede. îşi spălă funinginea şi mizeria de pe braţe şi de pe faţă.(...)

Se lăsa întunericul când dădu peste drumeag, un şleau păcătos, presărat cu găuri. Auzi căruţele după ce şezu o vreme pe un pietroi. Erau trei, echipate ca pentru o călătorie lungă, pline cu lucruri, cu listele de inventar legate pe laturi. Se îndreptau spre vest.

Primul căruţaş era un alb înalt, cu o pălărie de paie, cu favo¬riţi cenuşii, impasibil ca un zid de piatră. Nevastă-sa şedea lângă el pe capră, cu faţa rozalie şi gâtul ieşind dintr-o pătură cadrilată. O priviră cu indiferenţă şi trecură mai departe. Cora nu dădu semn că le observase prezenţa. A doua căruţă o conducea un tânăr, un roşcovan cu trăsături irlandeze. O examină cu ochii lui albaştri şi se opri.”

Colin Whitehead – Ruta subterană. Traducere din engleză şi note de Justina Bandol. Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei. 323 pag.