O carte pe zi: „Zilele abandonului”, de Elena Ferrante

Nu ştiu câţi dintre cititorii acestei rubrici au văzut ”Zilele abandonului”, un film realizat de Roberto Faenza în 2005, cu Margherita Buy, Luca Zingaretti şi Goran Bregovic în rolurile principale, film nominalizat la Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneţia. Pot citi însă romanul după care s-a realizat filmul, apărut acum şi în româneşte, într-o traducere excelentă a Ceraselei Barbone, cea care a tălmăcit cam tot ce a scris celebra scriitoare italiană (mai ales ”Tetralogia napolitană”).

”Zilele abandonului” e un roman care ar trebui să placă îndeosebi femeilor. Un roman răvăşitor, dur, cu un limbaj şocant pe alocuri, cu violenţe fizice, care spune o poveste aparent simplă: o femeie e părăsită pe neaşteptate de soţul ei (după cincisprezec ani şi doi copii) şi încearcă să se adapteze situaţiei. „Într-o zi de aprilie, imediat după prânz, soţul meu m-a anunţat că vrea să mă părăsească.” O primă frază a romanului care te aruncă direct în infern. ”Înşiram în sinea mea tot ce-mi datora. Îl ajutasem să-şi pregătească examenele la facultate, îl însoţisem când n-avea curajul să se prezinte. Stătusem trează nopţi la rând ca să-l ajut să repete materiile grele pe care le studia. Îmi răpisem din timpul meu ca să i-l ofer lui şi să-l fac, astfel, mai puternic. Îmi pusesem deoparte aspiraţiile ca să-l sprijin pe el. Avusesem eu grijă de casă, eu de mâncare, eu de copii, eu de toată supravieţuirea cotidiană sâcâietoare. Şi acum mă părăsea luând cu el tot acel timp, toate acele energii, toate eforturile acelea pe care i le dăruisem, dintr-odată, ca să se bucure de roadele lor cu alta, o străină care nu mişcase un deget să-l zămislească şi să-l crească şi să-l facă să devină ceea ce devenise. Mi se părea o acţiune atât de nedreaptă, un compoprtamnet atât de jignitor, încât nu-mi venea să cred.”

Fiică a unei croitorese din Napoli, Olga a fost pe vremuri o scriitoare aspirantă (a publicat două volume fără prea mare succes) şi acum încearcă să-şi aline suferinţa scriind lungi scrisori pe care nu le trimite, pentru că scrisul nu mai are efectul cathartic aşteptat. Pe Olga o obsedează o amintire din copilărie, cu o femeie frumoasă părăsită de soţ, care îşi pierde strălucirea şi ajunge să fie numită de toţi ”sărmana” şi-şi pune capăt zilelor. Gândea pe atunci: ”aceste femei sunt proaste”. ”Femeile fără iubire îşi pierdeau strălucirea din ochi, femeile fără iubire mureau de vii.” - mai gândea ea. Astăzi, ajunsă într-o situaţie similară, nu mai e sigură. Întreaga ei viaţă se degradează, relaţiile cu copiii, cu vecinii, cu cunoscuţii se deteriorează, suferinţa ei e aproape de patologic. Are treizeci şi opt de ani şi e convinsă că viaţa i s-a sfârşit. Furia, dezorientarea, sentimentul de gol pun stăpânire pe ea, simte că pierde contactul cu viaţa reală. După luni de disperare, găseşte un sens vieţii, învaţă să trăiască în lipsa fostului soţ.

”Eram din nou capabilă să mă port manierat. Limbajul obscen a dispărut brusc, n-am mai simţit niciun imbold să-l folosesc, mi-a fost ruşine c-o făcusem. Mi-am controlat din nou tonul vocii, furiile s-au decantat. În consecinţă, relaţiile cu lumea exterioară s-au îmbunătăţit.”

Elena Ferrante – ”Zilele abandonului”. Traducere dinn italiană de Cerasela Barbone. Editura Pandora M. 205 pag.