REPORTAJ - Concertul Sarah Chang de la Bucureşti: Când muzica îţi taie răsuflarea

Tonalităţile Concertului nr. 1 în sol minor, op. 26, de Max Bruch au răsunat, sâmbătă seară, la Sala Palatului sub interpretarea violonistei americane Sarah Chang. Programul serii a fost unul romantic, trecându-se către final la repertoriul de tranziţie clasico-romantic prin Simfonia a VII-a, op.92 de Ludwig van Beethoven, tot programul muzical aflându-se sub bagheta dirijorului spaniol de origine venezueleană José Luis Gomez care a reuşit să conducă cu forţă şi expresie sonoră Orchestra Simfonică Bucureşti.

Seara muzicală s-a deschis prin acordurile Uverturii ”Hebridele” (”Grota lui Fingal”), de Felix Mendelssohn Bartoldy, compusă în 1830 şi inspirată din vizita compozitorului german la Grota lui Fingal din Arhipelagul Hebridelor, de pe coasta vestică a Scoţiei, introducând publicul în spaţiul mitologiei celtice. Uvertura, mai precis zis, un poem muzical, este o piesă orchestrală de sine stătătoare, construită pornind de la ecourile melodioase ale peşterii scoţiene care l-a inspirat pe Mendelssohn. Grota lui Fingal este alcătuită din spectaculoase coloane de bazalt hexagonale formate astfel prin curgerea lavei în epoca Paleocenului.

De la tumultul valurilor la tandreţea spumei de mare, de la învolburarea apei, la briza mării spârgându-se când furtunos, când lin, aproape drăgăstos de coloanele de bazalt ale peşterii-aşa a început piesa orchestrală a lui Mendelssohn-Bartholdy, trecând prin înfăţişarea sonoră a alaiurilor de războinici, eroi mitici, cum este Fingal, eroul poetului romantic scoţian James Macpherson. Maiestozitatea, dar şi tumultul corzilor, tema principală fiind preluată de la corzi şi continuată la ansamblul de suflători (flaut, oboi, clarinet, fagot, corn, trompetă, fiecare în număr de câte doi) au alcătuit o ţesătură sonoră extrem de bine îmbinată din punctul de vedere al nuanţelor muzicale magistral reliefate de instrumentiştii aflaţi sub bagheta dirijorului José Luis Gomez.

Tema piesei, una lirică şi sugestivă reliefează stări extreme de la melancolie, solitudine, la revoltă şi clocot, sentimente specifice curentului romantic, cu a lui glorificare a trecutului legendar, a miturilor şi epocii medievale şi al readucerii sentimentului naturii în prim plan. ”Grota lui Fingal” de Mendelssohn-poem sonor, o muzică a vuietului, a furtunii cu un fior când liric, când războinic, muzică în variantă cultă a vechilor barzi medievali precum Ossian, bardul orb cântând despre luptele lui Fingal, legendarul erou scoţian.

Parte a doua a concertului a fost punctul maxim al serii, concentrare de emoţie, înaltă ţinută muzicală şi interpretare. Violonista americană Sarah Chang a revenit pentru a 5-a oară pe scena bucureşteană în ropotul aplauzelor publicului, îmbrăcată într-o rochie verde-smarald, spectaculoasă care îi sublinia frumuseţea orientală, cu origini coreene, după părinţi.

Sarah Chang a cântat pe celebra sa vioară Guarneri del Gesù, fabricată în 1717, instrument care a aparţinut mentorului său, Isaac Stern şi pe care l-a achiziţionat după ce a probat zece viori Stradivarius şi opt del Gesù. George Enescu şi Nicolo Paganini au cântat tot pe o vioară Guarneri del Gesù. De altfel, în lume sunt aproximativ 180 de astfel de instrumente făurite de luitierul Giuseppe Guarneri del Gesù recunoscute pentru sunetul lor complex, tumultos, plin de bogăţie şi profunzime armonică, dar şi printr-un finisaj deosebit.

Concertul nr.1 în sol minor de Bruch i-a marcat drumul în muzică violonistei, aceasta fiind acceptată pe când avea 5 ani la prestigioasa şcoală Juilliard pe baza interpretării celebrului concert.

Sămbătă, la o distanţă de 30 de ani de la acel moment, Sarah Chang a oprit în loc pulsul spectatorilor bucureşteni veniţi în număr mare, de câteva mii, care au aplaudat-o furtunos pe violonistă la apariţia sa pe scenă. Concertul scris de germanul Max Bruch în 1866 şi finalizat un an mai târziu, a instaurat liniştea deplină în rândul publicului bucureştean. Dacă în intro-ul concertului de Bruch, cântat de viori şi de câţiva instrumentişti suflători într-un joc al chemării şi răspunsurilor sonore, auditoriul încă fremăta uşor, la primele acorduri de vioară cântate cu dramatism de Chang, nu s-a mai auzit suflare.

S-a stat cu sufletul cât puricele, inima şi-a domolit bătăile, iar ceea ce s-a auzit pe scenă a fost un fenomen neaşteptat: tăcerea sonoră, când orice altă formă a zgomotului, a şoaptei se topeşte precum ceasurile lui Dali şi totul din jur amuţeşte, spre a face loc Sunetului cald, muzical, plin, nici abstract, dar nici pe deplin fizic, aflat uneva la limitele percepţiei. Ca şi cum Sarah Chang se cânta pe sine, ca orice mare instrumentist care preschimbă instrumentul muzical într-un moment de introspecţie.

Bogata temă armonioasă a primei părţi a Concertului nr.1 de Bruch, Vorspiel (Preludiu): Allegro Moderato a fost cântată de solistă cu o largă paletă de nuanţe, când pe mai multe corzi ale viorii, ajungând în registrul acutelor, când în cel mediu, sunetul Guarneri desprinzându-se deasupra întregii orchestre.

Partea a doua a Concertului de vioară, un Adagio, mişcare mai lentă, de un pronunţat lirism cu o temă bine conturată, melodioasă şi răscolitoare, frazele muzicale fiind preluate de la solistă şi prelucrate de orchestră. Considerată a fi inima Concertului nr.1 al lui Bruch, Adagio-ul este un exemplu de compoziţie romantică amintind de Brahms.

Partea a treia, Finale Allegro, electrizantă, energică, cu o temă dansantă, extrem de elastic executată de Chang, de inspiraţie folclorică, a la Brahms din nou, a cuprins prin tempo-ul rapid doar orchestra şi solista, cu fraze muzicale când vesele şi ritmate, când lirice şi mai lente. Concertul lui Bruch, executat cu graţie şi măiestrie tehnică de Sarah Chang s-a încheiat printr-o explozie de sunet, ritm şi armonie, totul în tempo accelerat.

Muzica lui Bruch se ascultă cu mintea şi cu inima. Aflat în linia lui Johannes Brahms, Max Christian Friedrich Bruch, compozitor şi dirijor german din perioada Romantică a realizat peste 200 de compoziţii scrise, cele mai cunoscute fiind cele trei concerte pentru vioară dintre care Concertul nr.1 pentru vioară în sol minor a devenit o piesă de referinţă pentru repertoriul de vioară. Nu doar concertele, ci şi oratoriile sale l-au făcut o celebritate a timpului în Europa şi America. Acesta a cultivat cu pasiune valorile muzicii foclorice şi ritmurile tradiţionale germane, opunându-se profund principiilor şcolii de compoziţie 'Neudeutsche', mizând pe forme compoziţionale clasice, lucide şi pe armonia şi splendoarea sunetului. De-a lungul carierei sale, Bruch a dirijiat numeroase concerte şi a predat timp de 20 de ani la Academia din Berlin. Printre alte opere notabile se numără piesele pentru cor „Odysseus” (1872) şi „Das Lied von der Glocke” (1879).

Citeşte şi: REPORTAJ: Am fost la Party în Ferentari. Frăţioare, a fost paranghelie cu tâlc. Matrafox ieftin

Citeşte şi: "Toni Edermann", coprodus de Ada Solomon, cu Vlad Ivanov in distribuţie, în competiţie la Cannes 2016

Citeşte şi: OMUL ŞI GÂNDUL: Marin Hondrari şi „Războiul Mondial al Fumătorilor”. Tutun, amor, modelul omenesc

La finalul Concertului nr.1 pentru vioară în sol minor, publicul a aplaudat-o furtunos pe Sarah Chang, organizatorii concertului, mulţumindu-i „Zeiţei viorii”, cum a mai fost numită aceasta în presă, pentru onoarea de a fi reprezentat acest concert, al doilea programat în Bucureşti după cel de vineri seară din Cluj Napoca.

Concertele susţinute de Sarah Chang la Cluj-Napoca şi Bucureşti au făcut parte din programul naţional-cultural “Artă contra Drog 2016”, un proiect iniţiat de Asociaţia Culturală de Teatru, Muzică şi Film “Dracula” şi CIADO România, Centrul Internaţional Antidrog şi pentru Drepturile Omului, preşedinte academician Constantin Bălăceanu Stolnici.

De altfel, Constantin Bălăceanu Stolnici a venit personal pe scenă, la finalul interpretării muzicale, alături de Gigi Lazăr, reprezentantul CIADO la Comisia Europeană, pentru a-i mulţumi violonistei Sarah Chang, felicitând-o ceremonios, cu aerul său interbelic, pe aceasta şi dăruindu-i un buchet de flori.

Seara muzicală a fost încheiată de un moment cu adevărat orchestral prin Simfonia nr.7, op. 92 de Ludwig van Beethoven, magistral edificiu sonor al compozitorului german, considerat a face tranziţie între perioadele clasică, ca reprezentant al clasicismului muzical vienez, şi cea romantică, primul mare compozitor romantic de secol XIX.

Considerată de compozitor însuşi „una dintre cele mai bune opere” ale sale, piesa orchestrală este un peisaj campestru, vara, cuprins de furtună.

Orchestra Simfonică Bucureşti a interpetat sugestiv cunoscuta simfonie beethoveniană care surprinde miezul personalităţii compozitorului german, bucuria sa furtunoasă şi dezlănţuită, o personalitate când jucăuşă, când gravă şi maiestuoasă. Simfonia nr.7 în La Major de Beethoven, adecvată programului serii, a utilizat la rândul său motive muzicale dansante de inspiraţie folclorică, o temelie pentru dezvoltarea gândirii orchestrale de mai târziu.