COMENTARIU De ce ar trebui să cumpărăm marca Abibas de la chinezi

Guvernul chinez investeşte în aproape 100 de parcuri tehnologice şi ştiinţifice, universităţi şi instituţii de cercetare guvernamentală, care oferă sprijin noilor companii. În 2013, chinezii au investit aproximativ 190 de miliarde de dolari în cercetare-dezvoltare, adică aproape 40% din investiţiile anuale de cercetare-dezvoltare din SUA.

Într-o primă fază, companiile chinezeşti au început prin copierea produselor şi a proceselor tehnologice occidentale sau prin fabricarea de produse pentru multinaţionale. Producătorilor chinezi le-au fost impuse standarde ridicate de calitate, la costuri reduse. În prezent, companiile se extind în afara ţării, datorită investiţiilor făcute pe plan intern şi a banilor generaţi de succesul acestora. Spre deosebire de expansiunea anterioară a firmelor chinezeşti, care au investit în petrol şi alte resurse naturale, această etapă implică exploatarea inovaţiilor dezvoltate în ţară şi aplicarea acestora în pieţele industriale şi cele de consum din ţările din Vest.

Simplu spus, ciclul producţiei din China a mers pe linia "produc Abibas", apoi a trecut la "produc pentru Adidas", pe urmă, cu experienţa acumulată, "produc GuangFeng, cu care concurez Adidas".

Este un fapt destul de uşor de verificat. Dacă veţi căuta în oferta de telefoane mobile a celui mai mare retailer online din România, veţi descoperi circa 1.000 de modele de telefoane mobile. Dintre acestea, mai mult de un sfert aparţin unor companii din China, altele decât cele consacrate, de genul Huawei sau Lenovo şi fără a socoti mărcile româneşti, care nu reprezintă altceva decât rebrenduirea unor produse tot din China (în acest caz ponderea produselor chinezeşti ar fi mult mai mare).

Unele sunt companii cu o ascensiune fulminantă, cum este cazul Xiaomi, care a ajuns la un moment dat, în 2014, al treilea producător de telefoane inteligente din lume, sau Oppo, intrată, alături de un alt nume nu prea cunoscut, Vivo, în top cinci al producătorilor de smartphone-uri din 2016.

Lângă aceste companii, o întreagă trupă de producători – Meizu, Umi, Leagoo, Ulefone, Oukitel, LeEco şi multe altele (am numărat 21 de astfel de mărci). Secretul lor? Produse de o calitate rezonabilă, cu performanţe decente, la preţuri mici în comparaţie cu concurenţa.

Aici bănuiesc că îmi vor sări în cap fanii brandurilor, cărora le doresc succes, pentru că sunt convins că nu au dreptate.

Nu am auzit, de exemplu, de niciun Meizu sau LeEco care să ia foc din senin. Majoritatea companiilor din acest grup au început cu replici ale unor telefoane "de firmă", dar au evoluat rapid de la plastic ieftin la metal şi de la componente ieftine la unele decente. Şi, tot grupul, aduc o presiune asupra marilor producători, o concurenţă binevenită. Iar, cel mai important, există, investesc, oferă locuri de muncă, dau statului taxe şi impozite, sunt entităţi vii, în transformare continuă.

Şi nu este vorba numai de telefoane.

Veţi fi la curent cu investiţiile chineze din industria auto, de giganţii din industria petrolieră, de comercianţi cu vânzări de miliarde într-o singură zi, de ambiţii legate de trenuri care merg cu sute de kilometri pe oră şi de construcţia de insule artificiale în Marea Chinei de Sud, zonă devenită Balcanii lumii moderne.

Dar ideea e alta: oamenii aceştia chiar au înţeles că produc într-o ţară care a devenit o mare putere economică a lumii şi nu mai simt nevoia să se ascundă în spatele denumirilor occidentale. Mai mult, au curaj să îşi impună propriile mărci, uneori ieftine, alteori scumpe, unele poate stridente, altele poate de unică folosinţă, dar ale lor.

E o formă de asumare a unei identităţi naţionale, derivată direct din încrederea generată de brandul global China.

Un înţelept a spus la un moment dat că iadul este un loc al dezmăţului culinar – o mare masă plină cu toate bunătăţile posibile, la care oamenii stau câte doi, faţă în faţă. Fiecare are o furculiţă suficient de lungă pentru a-l hrăni pe cel din faţă, dar prea lungă pentru a se putea hrăni pe sine. Mâncatul devine o chestiune de încredere, pentru că ar trebui să-i dai hrana celui din faţă pentru a fi sătul. Iar în iad nimeni nu are încredere în cel din faţă şi fiecare suferă de foame în faţa mesei încărcate.

Relaţia China – restul lumii se bazează în prezent pe un soi de încredere în care sunt implicate seturi de furculiţe cu cozi lungi de miliarde, multe miliarde din orice valută veţi fi vrând. Şi cel din faţa chinezului va trebui să-i capete încrederea şi să-l înţeleagă.

Dincolo de linia partidului, dincolo de execuţiile publice, dincolo de clădirile din Shanghai şi de fabricile mizere, dincolo de cei 150 de miliardari şi de poluarea nesăbuită. Ne aflăm acum, ne place sau nu, de partea perdantă a lumii, iar chinezii reconstruiesc lumea aşa cum cred ei de cuviinţă.

Să analizăm acum un pic România: veţi fi auzit de multe ori despre cât de inventivi suntem ca naţie. Dacă este aşa, unde sunt rezultatele? De ce s-ar situa cei mai inventivi europeni la coada oricărui clasament, de productivitate, de competitivitate, de calitate, de orice alt "ate"? Putem invoca la repezeală răspunsurile la îndemână – hoţia, banii, lipsa unei culturi antreprenoriale. Dar, totuşi, am avut un sfert de veac, ca naţie, să reparăm aceste neajunsuri. Şi cred că răspunsul este unul mai profund.

În materie de inovaţie, numărul de brevete acordate în prezent este mai mic decât cel al brevetelor acordate în 1920. În 1920, repet. Cheltuim undeva între 0,3 şi 0,4% din PIB pentru cercetare-dezvoltare, ceea ce nu-i chiar puţin pentru România, cam 500 de milioane de euro, dar banii merg mai mult spre cercetare fndamentală şi mai puţin spre cea aplicată.

Numărul companiilor inovatoare a tot scăzut din 2008, anul declanşării crizei, iar managerii asimilează acum inovaţiei faptul că au trecut de la becuri cu incandescenţă la becuri LED sau că au achiziţionat un produs software mai special. Mult prea puţine produse 100% româneşti, inovatoare şi de succes, se găsesc pe rafturile magazinelor, în listele de dorinţe ale oamenilor sau în topurile de specialitate.

Corpul de elită al inteligenţei româneşti este format acum din programatori, dar cei 70.000 de softişti români produc anual cam un miliard de dolari, în timp ce în Silicon Valley 200.000 de softişti produc anual mii de miliarde. Dar Silicon Valley este o creaţie a fondurilor cu capital de risc şi nu a statului care "...şi-a arătat deschis şi transparent dorinţa....", o creaţie a banului în mişcare, a infrastructurii, a oamenilor dispuşi să rişte şi nu a unui sistem bancar prea puţin dispus să investească în aventuri tehnologice.

Dar la un moment dat tot o să trebuiască să începem de undeva, pentru că dacă nu vom face asta, vom fi măturaţi de valurile tehnologice şi financiare mondiale.

Cum algoritmul chinez "Abibas – Adidas – GuangFeng" pare să fi funcţionat, mă gândesc că, dacă tot a rămas Abibas fără rost, n-ar fi bine să luăm noi marca?

Citeşte şi: Rata şomajului a scăzut la 5,9%, cel mai redus nivel de la începtul anului 2009

Citeşte şi: Ryanair face recrutări în România: Ce trebuie să faci ca să te angajezi la compania irlandeză

Citeşte şi: EXCLUSIV Strategia „România Competitivă” este finalizată. Ce prevede proiectul şi ce buget are

Citeşte şi: Marile companii petroliere îşi unesc forţele şi creează un fond pentru energia regenerabilă

Citeşte şi: Coadă de opt kilometri de camioane pe autostrada Nădlac-Arad

Citeşte şi: Parlamentul majorează salariile în pofida legii. Situaţia seamănă izbitor cu cea din 2008, anul de dinaintea prăbuşirii