OPINIE: Cum au ajuns banii europeni pentru 2021-2027 o armă în lupta cu populiştii

Iritarea pieţelor financiare s-a accentuat după declaraţiile lui Di Maio de zilele trecute cum că dacă UE se va opune programului lor, vor folosi aceeaşi tactică de presiune asupra eurocraţilor pe care au folosit-o la Consiliul European din iunie şi că regulile bugetare ale UE nu mai trebuie văzute „ca o Biblie”, ideea lui fiind că Italia se poate încadra în plafonul de deficit bugetar dacă va excepta anumite cheltuieli de la calculul deficitului. Ideea nu e nouă, a mai vehiculat-o şi fostul premier Matteo Renzi acum câţiva ani, dar n-a pus-o în practică, cel mai probabil de teama Angelei Merkel. Guvernanţii italieni de acum par să nu aibă însă nicio teamă şi chiar să se bucure atunci când au ocazia să-i sfideze pe eurocraţi, iar asta e ceea ce face pieţele să reacţioneze, fiindcă Italia în raport cu Germania nu e nici Grecia cea strânsă cu uşa, nici marginalele Polonia sau Ungaria, ci a treia economie a zonei euro, capabilă atât să încurajeze alte ţări la indisciplină fiscală, cât şi să tragă după ea zona euro dacă deraiază.

Într-un asemenea context a fost lansată din mediul preşedintelui francez Emmanuel Macron o idee insolită de contracarare a valului populist din UE. Amélie de Montchalin, parlamentar şi tânără stea a partidului prezidenţial En Marche, mai înainte economist specializat în analiza zonei euro la BNP Paribas, susţine că Angela Merkel greşeşte susţinând că bugetul pentru exerciţiul 2021-2027 trebuie aprobat înainte de alegerile europarlamentare din 26 mai 2019. „E ca şi când atunci când europenii votează, totul e deja gata decis şi nu mai au niciun cuvânt de spus. E cea mai bună cale de a-i face pe populişti să câştige”, a declarat ea la France 2. „Populiştii zic că UE e o dictatură tehnocrată fiindcă totul se petrece fără ca oamenii să aleagă cu adevărat; de asta trebuie ca bugetul pentru 2021-2017 să fie votat abia după alegeri.” Amélie de Montchalin crede că a stabili acum repartizarea banilor înseamnă a lega mâinile a două generaţii de europarlamentari, cei aleşi în 2019 şi cei aleşi în 2024. „Nu ştim care vor fi nevoile de finanţare în 5-7 ani, pentru migraţie, pentru infrastructură”, a adăugat ea pentru Politico.

Ceea ce speră de fapt strategii En Marche ar fi ca astfel să se împlinească visul lui Macron de a conduce Europa nu doar în locul lui Merkel, dar şi în chip de erou care o salvează de populişti şi naţionalişti. Tot Politico susţine că Macron vrea să coalizeze pe o platformă comună minimală varii partide noi (Ciudadanos din Spania ori mişcarea In Cammino a lui Matteo Renzi, care până şi la nume o imită pe cea franceză), cu scopul de a-i atrage pe votanţii europeni care s-au săturat atât de domnia lungă a Partidului Popular în PE, cât şi de stânga căldicică a Partidului Socialiştilor. Alegătorii ar avea astfel la scrutinul din mai 2019 o soluţie nouă în loc să cadă în braţele euroscepticilor, iar această soluţie ar urma să devină după alegeri ori un arbitru al puterii în PE, ori poate chiar principala forţă politică. În ambele cazuri, e limpede de ce lui Macron (ca şi euroscepticilor, de altfel, deşi motivele lor sunt diferite) i-ar conveni ca bugetul 2021-2027 să fie stabilit după alegeri şi nu înainte.

O asemenea coagulare de forţe ar contracara o raliere în jurul Ligii Nordului a celorlalte partide eurosceptice şi naţionaliste care sunt la putere (de pildă PiS din Polonia ori Fidesz din Ungaria), au prezenţă în parlamente (AfD din Germania, Adunarea Naţională din Franţa) sau se pregătesc să obţină un scor parlamentar foarte bun cu un program antiimigraţie (Democraţii Suediei, partid cotat cu a treia şansă pentru alegerile din 9 septembrie). Peisajul euroscepticilor din PE e foarte pestriţ, ceea ce a făcut ca în ultima vreme să apară opinii liniştitoare în media proeuropeană despre imposibilitatea lor de a avea un proiect comun. Doar că astfel de articole s-au raportat aproape exclusiv la iniţiativa utopică în acest sens a ideologului american Steve Bannon, pe când motorul unei asemenea coalizări nu poate fi un ideolog, cu atât mai puţin unul străin, ci doar o formaţiune sau coaliţie europeană aflată la putere într-una din economiile principale ale zonei euro, una care le arată alegătorilor că îşi împlineşte promisiunile şi că nu se teme nici de Bruxelles, nici de Berlin.

Acum se vede, aşadar, mai bine cu ce miză avem de-a face la alegerile din 2019. Comisia Europeană a publicat în iarnă o lungă pledoarie pentru o aprobare cât mai rapidă a cadrului financiar multianual, arătând ce ar pierde cetăţenii dacă alocările de fonduri n-ar fi stabilite din timp: chiar în scenariul în care aprobarea ar fi doar întârziată (şi nu lăsată de-a dreptul pe seama viitorului PE), estimarea Comisiei vorbeşte numai la capitolul fondurilor de coeziune de peste 100.000 de proiecte care n-ar putea începe la timp, ceea ce ar fi evident în dezavantajul ţărilor cu decalaje mari de dezvoltare faţă de Vest, ca România. Faptul că En Marche vorbeşte acum de amânarea bugetului multianual reflectă percepţia din anumite medii proeuropene că riscul pornit din Italia e mai mare decât se credea cu doar câteva luni în urmă. Desigur însă că deocamdată e vorba doar de scenarii şi de variabile greu de prevăzut. De pildă, mai întâi ar fi nevoie ca Italia lui Salvini şi Di Maio să treacă de nişte cenzori mult mai periculoşi decât eurocraţii: în aprilie, când Liga îşi expunea programul antiausteritate, un comentator de pe Financial Times decreta scurt: „E în regulă, pieţele financiare o să-i rezolve repede dacă încearcă.”