COMENTARIU Crenguţa Nicolae: O campanie electorală cu o singură zi: 31 august

Fruntaşii PNL, USR-PLUS şi PMP ştiu bine că votanţii lor şi-ar dori o dreaptă unită, care să aibă succesul electoral de pe vremea Alianţei DA. La fel, şi fruntaşii PSD, Pro România şi ALDE ştiu că votanţii lor ar vrea o stângă unită, capabilă de succesul electoral din vremea USL.

În practică însă, din cauza orgoliilor mult mai tari decât capacitatea de cooperare a liderilor, partidele din ambele tabere le-au livrat alegătorilor în special promisiuni de aliere şi de  candidaturi comune, subminate apoi de lupte interne şi acuzaţii reciproce că unitatea dreptei/stângii nu se poate face corect pentru că mereu alţii, ceilalţi, partenerii de negocieri sunt prea lacomi şi nu vor să împartă puterea. La stânga, ultima declaraţie în materie îi aparţine lui Victor Ponta, care a spus că dacă PSD s-ar alia cu Pro România, ar câştiga şi localele, şi parlamentarele, sugerând astfel că aşteaptă o răsplată din partea PSD pentru susţinerea moţiunii de cenzură la votul din 31 august.

Dincolo de calculele pe tema moţiunii, declaraţia exprimă însă un fenomen de care am mai vorbit şi cu alte ocazii şi la care se referă şi exemplele de mai sus de succes electoral al alianţelor: un soi de tropism, de tendinţă instinctivă a liderilor politici de a repeta, ca într-un ritual, acţiuni din trecut ce s-au dovedit de succes ori au ilustrat o epocă fastă din istoria lor. În alte cazuri, liderii repetă acţiuni eşuate, ale lor sau ale unor rivali, cu ambiţia de a reuşi în prezent acolo unde în trecut au dat greş. Avem de-a face însă peste tot mai puţin cu calcule raţionale şi mai mult cu instinctul de conservare, dorinţa de revanşă şi vestigiile de gândire magică specifice oamenilor obişnuiţi cu lupta politică.

Preşedintele Klaus Iohannis, de pildă, a vrut să-şi consolideze puterea organizând anticipate, acolo unde Traian Băsescu eşuase încercând acelaşi lucru; mai nou, a promis că nici în cazul unei moţiuni de cenzură reuşite nu va numi un premier de la PSD, la fel cum a promis pe vremuri acelaşi Băsescu, fără a izbuti să se ţină însă de cuvânt. Ambii preşedinţi au încercat, tot unul pe urmele celuilalt, plantarea unui guvern de tehnocraţi cu un an înainte de alegerile parlamentare, spre a obţine o poziţionare mai bună pentru partidele lor la momentul scrutinului. Băsescu a eşuat în tentativa din 2011 de a proteja astfel PDL de erodarea la guvernare; Iohannis a avut succes în 2015 în demersul de a scoate mai devreme de la putere PSD, numai că guvernul Cioloş n-a reuşit şi să aducă victoria dreptei un an mai târziu.

Intrarea de mâine în campania electorală duce acest comportament la un nou nivel, cu gesturi menite să ridice moralul alegătorilor şi să-i însufleţească la vot. Călin Popescu-Tăriceanu vorbea de curând despre o posibilă suspendare a preşedintelui Iohannis, revenind astfel instinctiv la propria sa idee din septembrie 2014, când ceruse o suspendare a preşedintelui Băsescu chiar înainte de alegerile prezidenţiale din noiembrie, cu un referendum suprapus cu primul tur de scrutin. Tăriceanu spusese atunci că e vorba de o acţiune cu „o valoare simbolică, de a duce la sfârşit un lucru pe care l-am început şi nu am putut să-l terminăm” (e vorba de lunile dinainte de suspendarea din 2012, luni care au reprezentat pentru USL epoca de glorie). Acum, Traian Băsescu îşi justifică şi el candidatura la PMB tot prin dorinţa de a „termina ce a început” în al doilea mandat al său de primar, o epocă de glorie pentru el şi pentru partidul lui.

Cea mai mare miză dintre toate acţiunile de repetare rituală a trecutului o are însă moţiunea de cenzură iniţiată de Marcel Ciolacu – cea mai importantă, dacă nu chiar singura acţiune care contează în campania electorală. De asta a şi ţinut PNL s-o conteste la CCR şi a racolat fără nicio jenă primari şi parlamentari pesedişti; altminteri şi-ar fi limitat strategia doar la văicăreala că PSD nu lasă PNL să salveze în continuare ţara de pandemie. Un succes al moţiunii, indiferent ce fel de guvern va urma dacă echipa lui Orban ar pica la vot, ar însemna nu doar o mică revanşă pentru pierderea guvernării de către PSD toamna trecută, dar mai ales o amorsă în raport cu alegerile locale şi parlamentare, amintind de victoria moţiunii USL din 27 aprilie 2012, când a căzut guvernul Ungureanu.

Moţiunea de atunci a însemnat prima fază a pierderii puterii de către PDL – evenimentul care avea să amorseze victoria USL la localele din iunie şi apoi la parlamentarele din decembrie. Dacă suspendarea din 29 iulie a lui Traian Băsescu a eşuat, moţiunea a fost o victorie clară, şi încă una spectaculoasă, pentru că guvernul USL de atunci a intrat repede în pâine, la 7 mai, iar mandatul lui a marcat la nivel economic începutul redresării României după criză. Prin urmare, PSD de acum încearcă să reînvie cât mai multe din amintirile favorabile de atunci. A fost din nou vehiculat inclusiv numele lui Florin Georgescu, cel mai important ministru din acel guvern Ponta: de asta Marcel Ciolacu a spus că premierul propus va fi un „tehnocrat, finanţist, fost membru PSD”, anume ca să readucă în memoria electoratului momentul moţiunii din 2012.

Congresul recent al PSD atestă şi el aceeaşi tendinţă. Am văzut comentatori oripilaţi de declaraţiile „de centru-dreapta” ale lui Marcel Ciolacu şi Vasile Dâncu despre necesitatea ca partidul să se deschidă spre clasa de mijloc, antreprenori, multinaţionale şi angajaţii lor, diaspora. Numai că partidul n-ar fi avut cum să câştige pe rând alegerile din 2012 şi 2016 dacă ar fi rămas axat numai pe protecţia salariaţilor, a pensionarilor şi a beneficiarilor de asistenţă socială. Guvernele Ponta, cu miniştrii de finanţe Florin Georgescu, Ioana Petrescu şi Orlando Teodorovici, au urmărit să joace electoral pe tot terenul, inclusiv cu reduceri de taxe şi măsuri care au vizat în mod specific întreprinzătorii şi inclusiv în perioade când acestea păreau imposibile (dacă mai ţineţi minte celebrele dispute pe MTO unde preşedintele Băsescu îi chema pe Ponta şi Ioana Petrescu să le explice de ce nu se pot face relaxări fiscale).

La fel, au fost comentatori scandalizaţi de pornirea lui Ciolacu de a se delimita cel mai tare de fostele conduceri ale PSD tocmai la capitolul relaţiei partidului cu independenţa justiţiei. Renunţarea la tema justiţiei, calul de bătaie preferat de Ponta în perioada sa de ascensiune ca lider USL şi apoi de Liviu Dragnea, reprezintă tocmai încercarea de a elibera partidul de amintirea ruşinoasă a lunilor de după suspendarea lui Băsescu, când Ponta şi ai lui au fost umiliţi de preşedintele revenit la putere, de ambasadele occidentale şi de liderii UE. Procesul de izolare a PSD ca partid inamic al statului de drept, început în acele luni, avea să culmineze în 2019 cu arestarea lui Dragnea şi pierderea europarlamentarelor şi a prezidenţialelor. Pare logic deci ca liderii de azi ai PSD să lase baltă tema justiţiei, pe mâna căreia au avut numai de pierdut, şi să revină la tema economiei, în aceiaşi termeni în care au câştigat puterea acum opt ani.

Desigur, tot acest pariu de recucerire a inimilor are la bază o iluzie optică teribilă. În 2012, România era la capătul unei crize economice epuizante şi avea nevoie de o gândire proaspătă, care să rupă cu austeritatea fiscală. Acum, dimpotrivă, criza şi austeritatea abia au început, aşa încât ar fi iluzorie speranţa electoratului PSD că o revenire a partidului la guvernare ar coincide iarăşi cu o ieşire din criză. Dar, ce e mai important, regimul Iohannis de acum e mult mai puternic şi mai necruţător decât regimul Băsescu de atunci, ceea ce face ca miza reală a săpăturilor PSD prin amintirea gloriei trecute să nu fie revenirea la putere (oracolul Rareş Bogdan tocmai şi-a vestit fanii că PNL va câştiga parlamentarele cu 35%), ci supravieţuirea pur şi simplu. Moţiunea PSD poate foarte bine să eşueze – şi ar fi nevoie de o inteligenţă politică mult mai mare decât a echipei Ciolacu pentru a transforma o asemenea înfrângere într-un instrument de mobilizare a votanţilor.