COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Pregătirea României pentru pandemie: punctele tari, punctele slabe şi imnul

Mai exact, pandemiile n-au mai figurat din 2007-2008 între primele cinci riscuri globale incluse în rapoartele FEM. Şi totuşi, raportul vorbeşte neaşteptat de clar despre felul cum starea sănătăţii oamenilor şi subfinanţarea sistemelor medicale au amplificat, inclusiv în ţările dezvoltate, vulnerabilitatea faţă de boli infecţioase mai vechi sau mai noi. Diferenţele de stare a sănătăţii dintre bogaţi şi săraci au crescut, ceea ce se reflectă în scăderea speranţei de viaţă sănătoasă ori în faptul că în SUA, de pildă, speranţa de viaţă s-a redus în 2017 pentru al treilea an consecutiv – cea mai susţinută astfel de scădere de la Primul Război Mondial încoace.

Eradicarea unor boli ca poliomielita, malaria, tuberculoza sau SIDA se lasă aşteptată, notează raportul, din cauza percepţiei că investiţiile în efortul de eradicare s-ar face în dauna altor priorităţi din domeniul sanitar, în condiţiile în care nu există suficientă finanţare şi nici voinţă politică din partea statelor. Astfel încât sistemele de sănătate sunt insuficient pregătite să facă faţă unor eventuale explozii de SARS, Zika, MERS sau alte boli infecţioase. „Prima evaluare de acest fel făcută până acum, derulată în rândul a 195 de ţări, a constatat deficienţe fundamentale, ducând la concluzia că nicio ţară nu e complet pregătită să gestioneze o epidemie sau pandemie; în acelaşi timp, vulnerabilitatea noastră colectivă faţă de impactul societal şi economic al bolilor infecţioase pare să fie în creştere”, susţine FEM, făcând aluzie la un document al său din ianuarie 2019 care estima că pandemiile vor determina în următoarele decenii pierderi anuale medii de 0,7% din PIB global – „o ameninţare similară ca ordin de mărime cu cea estimată pentru schimbările climatice”.

Acea primă evaluare la care se referă textul de mai sus a fost publicată în octombrie 2019 de Centrul Johns Hopkins pentru Securitate Sanitară şi Nuclear Threat Initiative (NTI), organizaţie americană specializată în studiul şi prevenirea atacurilor cu arme nucleare, chimice şi biologice, iar la cercetare a contribuit Economist Intelligence Unit. Concluzia evaluării e că riscurile biologice sunt în creştere, în multe cazuri mai repede decât pot ţine pasul sistemele de sănătate, de securitate, ştiinţa şi guvernele, iar capacitatea ţărilor de a preveni, detecta şi răspunde unor epidemii sau pandemii are „deficienţe severe”. Autorii recomandă convocarea unui summit ONU până cel târziu în 2021 pe tema riscurilor biologice, înfiinţarea unui fond multilateral de finanţare a securităţii globale în domeniul sanitar şi ameliorarea coordonării între state, „în special prin coordonarea între autorităţile responsabile de securitate şi cele responsabile de sănătatea publică”.

NTI a folosit pentru 195 de state mai multe criterii de evaluare (metode de prevenţie, detectare şi raportare a bolilor infecţioase cu potenţial de epidemie şi pandemie, răspuns rapid, capacitatea din clinici şi spitale, accesul la îngrijire medicală, finanţare, adecvarea la normele internaţionale de reducere a impactului dezastrelor, riscuri politice şi de securitate) spre a întocmi un indice global al securităţii sanitare (Global Health Security Index). România are un scor de 45,8 din 100 de puncte, fiind pe locul 60 între cele 195 de state. Dintre ţările afectate acum cel mai mult de coronavirus, mai bine pregătite ar fi SUA – 83,5 puncte, pe locul 1; Marea Britanie – 77,9 puncte, pe locul 2; Franţa – 68,2, pe locul 11; Germania – 66, pe locul 14; Spania – 65,9, pe locul 15. Italia are un scor de 56,2, ocupând abia locul 31. Iar după SUA şi Marea Britanie, pe locul 3 apare Olanda, cu un punctaj de 75,6.

Cele mai slabe punctaje pentru România figurează la indicatorii „pregătirea urgenţelor şi planificarea răspunsului rapid” (12,5), „finanţare” (a eforturilor de adecvare la normele internaţionale – 16,7) şi „capacitatea în clinici, spitale şi centre de îngrijire” (22,4) – adică la nişte capitole care ţin de nişte eforturi continue şi investiţii pe termen mediu şi lung – iar cele mai bune punctaje se referă la „capacitatea de impunere rapidă a unor restricţii comerciale şi de trafic” (100) şi „existenţa unor acorduri transfrontaliere privind răspunsul de urgenţă în domeniul sănătăţii publice şi al celei a animalelor” (100) – adică la nişte capitole ce ţin în principal de decizii administrative, care se iau o singură dată. Poate cele mai încurajatoare punctaje de acolo sunt unele care nici n-au legătură directă cu sistemul sanitar sau cu exerciţiile de simulare a unei pandemii: „rezilienţa socio-economică” (71,8), „riscurile politice şi de securitate” (75) şi „accesul la infrastructura de comunicaţii” (79,7).

Studii de acest fel au, bineînţeles, părtinirea lor – o organizaţie preocupată de ameninţări de securitate neconvenţionale va fi mereu mai înclinată să vadă peste tot semnale de alarmă în domeniul ei – însă cunoaşterea lor e binevenită la noi, unde lipseşte aşa de tare orice fel de reper de cercetare şi reflecţie la care să se poată raporta publicul. Pe de o parte, subiectul pregătirii pentru o epidemie/pandemie este şi la noi, ca în orice ţară săracă, complet exotic, dacă nu chiar de domeniul SF. Ideea că nişte economişti sau biologi sau experţi în securitate recomandă politici publice axate pe aşa ceva, când priorităţile zilei sunt mereu cu totul altele, pare de necrezut. Exact de asta au prins aşa de tare teoriile conspiraţiei, din cele care dezgroapă previziunile de acum cinci ani ale lui Bill Gates sau un reportaj tv de acum un an unde se vorbea de avertismentul OMS despre apariţia unei pandemii de gripă şi trag concluzia că încă de atunci „ni se pregătea” un virus cu scopul să decimeze populaţia.

Pe de altă parte, subiectul a ajuns să pară dubios din cauza reacţiilor contradictorii ale oficialităţilor. Adrian Streinu-Cercel, de pildă, acelaşi care acum o lună susţinea liniştitor că noul coronavirus e de zece ori mai slab decât virusul gripal, spunea despre gripa A1H1 în noiembrie 2009, pe când era secretar de stat, că „scenariul cu 20.000 de morţi e minim, e mizilic. Nu înţeleg de ce facem atâta caz. Mă interesează cum să fac să previn decesele.” E adevărat, atunci circulau şi estimări mult mai sumbre, care nu s-au confirmat însă: vaccinul a fost produs foarte repede de Institutul Cantacuzino şi introdus chiar din decembrie, astfel încât în cele din urmă, sezonul 2009-2010 s-a încheiat în România cu aproape 7.000 de cazuri de gripă porcină şi 122 de decese. Diferenţa dintre nişte estimări care la început au părut nejustificat de alarmiste, iar la sfârşit au părut de-a dreptul ridicole a dat apă la moara sectei antivacciniste, care acum a reapărut cu şi mai multă vigoare decât atunci, chit că încă nu există niciun vaccin pentru COVID-19.

Ceea ce nu ştie însă publicul ar trebui să ştie măcar politicienii, în calitate de autori de politici publice şi de oameni care trebuie să fie la curent cu ceea ce se discută în lume, ca să-şi poată asuma în cunoştinţă de cauză pregătirea ţării pentru un pericol real, dacă acesta există, ori să ferească ţara de impunerea unor cheltuieli pe care nu le-ar putea suporta, adică aşa cum s-ar fi întâmplat dacă Pactul Ecologic European n-ar fi fost oprit din drum de izbucnirea pandemiei de coronavirus. În reportajul tv din 2019 viralizat de conspiraţionişti, fostul ministru Sorina Pintea promitea că va lua măsuri ca să dea curs avertismentului OMS, dar n-a făcut nimic; premierul Orban susţine că la preluarea guvernării a găsit zero stocuri de materiale strategice pentru combaterea unei epidemii, dar n-a făcut nimic; deşi, de gura OMS, a adoptat la 4 februarie ordonanţa pentru lansarea achiziţiilor de materiale, n-a făcut nimic până după jumătatea lui martie, adică după ce CCR a pus capăt obsesiei pentru anticipate a PNL.

Acum, Ludovic Orban se laudă că a luat din timp măsuri „când alte ţări nici măcar nu discutau”; nu e vorba însă de achiziţiile de materiale pentru spitale, a căror lipsă a început deja să aibă efecte tragice în sistem, ci de restricţiile de trafic şi de carantina pentru românii întorşi din străinătate. Adică exact deciziile administrative la care România stă bine în punctajele din cercetarea Nuclear Threat Initiative mai sus pomenită. Deocamdată, vedem că şi punctajele de la celelalte capitole de acolo tind să se confirme, de la cele mai proaste până la cele mai bune. Mai rămâne să se verifice şi cel despre „rezilienţa socio-economică”, probabil capitolul cel mai puţin legat de deciziile şi performanţa de moment a autorităţilor. Cercetarea NTI prezintă, pentru comparaţie, şi punctajul mediu al tuturor celor 195 de ţări incluse, iar România stă la „rezilienţă” chiar mai bine decât media globală (71,8, faţă de 66,1). Cu siguranţă deci ministrul Vela va fi ştiind ceva atunci când îndemna „să arătăm forţa pe care acest popor a avut-o întotdeauna” şi când a pus imnul naţional în megafoanele poliţiei de carantină.