COMENTARIU Lelia Munteanu: Blatul lui Dumnezeu

Pateticele autobuze de noapte, în care totdeauna avem pe cineva drag.

Vechi, legănate, ridicând praful în urmă (chiar dacă ar merge pe apă),  autobuzele de noapte cu loc la geam pentru cine vrea să privească întunericul în ochi.

O lume pestriţă de vieţi legănate, mirosind stătut a lehamite, venind de oriunde şi îndreptându-se spre oriunde. Oameni pe care ii conduce deznădejdea şi tot deznădejdea îi aşteaptă la destinaţie.

Uneori, pe autobuzele legănate, face blatul Dumnezeu. Îl recunoşti imediat: un căpşunar cu vârstă incertă, purtându-şi agoniseala într-o paporniţă, iar ceilalţi călători căutând în paporniţele minţii lor să-şi amintească de unde Il ştiu, după chip şi asemănare. 

Însă astăzi într-unul dintre autobuzele alea eşti tu, ca o perlă în ape amare. Încerc să ghicesc în care. Scrutez praful pe care îl ridică în urmă fiecare autobuz. 

Şi iarăşi simt că nu pot vedea realitatea decât ca pe o eclipsă, prin ochelari fumurii.