COMENTARIU Lelia Munteanu. Harari: „Medicii nu pot rezolva pentru noi enigma existenţei, dar ne pot acorda mai mult timp să o aprofundăm"

„A învinge moartea" se cheamă eseul profesorului Yuval Noah Harari, publicat vineri în „Yedioth Ahronoth". Cu o zi înainte, în interviul acordat Deutsche Welle, avertiza, cum o face de ceva vreme: „Cred că cel mai mare pericol nu este virusul în sine. Umanitatea dispune de toate cunoştinţele ştiinţifice şi de uneltele tehnologice pentru a birui virusul. Problema cu adevărat majoră este demonul nostru lăuntric, ura noastră, lăcomia şi ignoranţa.  Mă tem că oamenii reacţionează la această criză nu cu solidaritate globală, ci cu ură, învinuind alte ţări, învinuind minorităţi etnice şi religioase". Şi recomanda: „De câte ori sporesc măsurile de supraveghere a cetăţenilor, ar trebui să se sporească şi măsurile de supraveghere a guvernului".

Tonul textului din Yedioth Ahronoth e mai degrabă unul lucid-consolator, fiindcă abordează o temă la care toată lumea se gândeşte intens în săptămânile acestea, dar prea puţini au curajul să o verbalizeze. E, desigur, discursul unui ateu declarat, dar nu al unui cinic.

„Lumea modernă a fost construită pe credinţa că omul poate să întreacă şi să învingă moartea. Acesta este un concept foarte nou. De-a lungul istoriei, oamenii au acceptat moartea cu supunere. Majoritatea religiilor şi ideologiilor au crezut nu doar că moartea este soarta noastră inevitabilă, dar şi fundamentul sensului vieţii. Cele mai importante evenimente se petreceau numai după ce omul îşi dădea ultima suflare. Numai atunci se dezvăluiau secretele existenţei. Numai atunci omul avea parte de Mântuire sau de Pedeapsă. Într-o lume fără moarte - şi deci fără Paradis, fără Iad şi fără reîncarnare - religii precum creştinismul, islamul sau hinduismul îşi pierdeau noima. Scrieri ca <Ghilgameş>, <Orfeu şi Euridice>, <Noul Testament>, Coranul", multe alte texte sfânte şi legende, ne-au explicat cu pacienţă că omul trebuie să moară, pentru că aşa au stabilit Dumnezeu sau Cosmosul sau Mama Natură - şi ar fi bine să ne privim soarta cu supunere. Poate că, într-o zi, Dumnezeu va hotărî să anuleze moartea, printr-o minune colosoală, cum ar fi venirea lui Mesia (...).

Apoi a venit venit revoluţia ştiinţifică şi a schimbat totul. Pentru oamenii de ştiinţă, moartea nu este o poruncă dumnezeiască, ci o problemă tehnică. Oamenii nu mor fiindcă Dumnezeu a hotărât, ci din cauza unei oarecare probleme tehnice. Inima încetează să mai pompeze sânge. Cancerul a distrus ţesutul hepatic. Viruşi se multiplică în plămâni. Şi ce determină aceste probleme tehnice? Alte probleme tehnice. Inima nu mai pompează sânge, pentru că nu primeşte destul oxigen. Cancerul se răspândeşte în ficat, din cauza unei mutaţii genetice întâmplătoare, iar viruşii mi se înmulţesc în plămâni, pentru că cineva a strănutat lângă mine în autobuz. Nu e nici o minune în asta. Ştiinţa crede că orice problemă tehnică are o rezolvare tehnică. Nu trebuie să-l aştepţi pe Mesia pentru a învinge moartea. Câţiva tocilari pot rezolva asta într-un laborator. În trecut, în mod tradiţional, responsabilitatea morţii era în mâinile  unor preoţi sau a unor rabini îmbrăcaţi în negru, iar acum este în mâinile băieţilor în halate albe (...). E drept, deocamdată nu putem rezolva orice problemă tehnică. Dar lucrăm la asta. Creierele cele mai luminate din lume nu îşi mai bat capul să găsească un sens, morţii, ci se străduiesc să prelungească viaţa.

(...) Singura ideologie care mai pune preţ pe viaţa după moarte este naţionalismul. În cele mai poetice sau disperate momente ale sale, naţionalismul promite că toţi cei care mor pentru apărarea patriei vor beneficia de amintire veşnică. Dar această promisiune este atât de ambiguă, încât nici artiştii nu ştiu ce înseamnă. Cum exact, <trăim> în amintire? Dacă mor, cum ştiu că cineva mă pomeneşte ? Woody Allen a fost întrebat odată dacă speră să rămână veşnic în amintirea spectatorilor. A răspuns că preferă să rămână <în apartamentul lui>. Până şi religiile tradiţionaliste şi-au mutat centrul atenţiei. În loc să promită Paradisul după moarte, au început să pună accentul pe ce pot face pentru noi, în viaţă (...).

De fiecare dată când o catastrofă omoară o mulţime de oameni - accident feroviar, incendiu într-un zgârie-nori, uragan - tindem să credem într-un eşec uman şi nu în pedeapsa Divină sau catastrofa naturală inevitabilă. Dacă compania feroviară nu ar fi redus din buget, dacă primăria ar fi supravegheat respectarea normelor de construcţie, dacă guvernul ar fi trimis ajutoare din timp, oamenii care au murit puteau fi salvaţi. În secolul XXI, moartea în mase duce aproape întotdeauna la comisii de anchetă şi la trimiterea în judecată. <Cum e posibil să fi murit? Cineva poartă vine eşecului>.

(...) Medicii nu pot rezolva pentru noi enigma existenţei, dar ne pot acorda mai mult timp să o aprofundăm. Ceea ce vom decide să facem cu timpul acesta depinde numai de noi".