COMENTARIU Lelia Munteanu: Omul cel mai bogat

Locuri în care n-am fost, dar pe care le cunosc în toate cotloanele, locurile în care am fost şi din care nu-mi amintesc decât cupolele albastre.

Chadorurile cu reflexe sângerii, levitând pe străduţele cotite din trufaşul Yazd (care în persana zoroastrienilor înseamnă Zeu), ascuţitorii de cuţite din Bazarul de Vineri, praful evocator al kilimurilor de Kerman şi adevărul purtându-se pe deasupra ca un zmeu fără coadă.

Gustul kebabului de greieri din deşertul iranian, ceaiul de Lahejan, băut cu un cub de zahăr pe cerul gurii, aroma acrişoară a fisticului din Rafsanjan.
Lumea întrezărită prin Sagre Farang („Oraş străin”), cutia bălţată a vrăjitorilor din bâlciuri, prin borta căreia vezi învârtindu-se culori şi semne.

Abu Ali al-Husayn ibn Abd Allah ibn Sina, căruia vesticii i-au spus Avicenna, Prinţul Medicinei, retrăgându-se să moară la Hamedan, după ce isprăvise Cartea Vindecării, dragostea mea.

N-am înţeles mai dureros de adânc etosul perşilor cum l-am înţeles din „Epistola păsării” a lui ibn Sina (traducere brodată de Grete Tartler). Un text care m-a împăcat cu gândul că, atâta vreme cât mai există libertate, vieţii nu trebuie să-i cauţi concluzii:

„Fraţi întru adevăr, lepădaţi-vă pielea ca şerpii, mergeţi neabătut ca furnicile, fiţi scorpioni cu armele-n coadă, fiindcă Sheitan nu atacă omul decât pe la spate! Beţi otravă ca să trăiţi; iubiţi moartea ca să rămâneţi vii. Zburaţi, fără a căuta adăpost în cuiburi, căci acolo sunt prinse cel mai adesea păsările. Dacă vă lipsesc aripile, luaţi-le pe ale altora şi veţi ajunge la ţintă; cel mai bun luminator e cel mai de sus. Fiţi precum struţii care înghit pietre fierbinţi, ca şerpii devorând oasele cele mai tari, ca salamandrele care se aruncă în foc, ca liliecii care nu se arată ziua; într-adevăr, uimitoare pasăre e liliacul! Fraţi întru adevăr, omul cel mai bogat e acela ce merge spre ziua de mâine, iar cel mai nefericit, cel căruia i-a fost curmată ţinta”.