COMENTARIU Marius Oprea: A doua cădere a Constantinopolelui

După 1989, ne-am recîştigat libertatea. Pentru unii, aceasta a însemnat inclusiv eliberarea unei vulgarităţi multă vreme reprimate, şi asta s-a văzut şi în acest film românesc apărut după Revoluţie (în 1994), cu o distribuţie de zile mari, în care mari actori au fost nevoiţi să se prostitueze de-a dreptul într-o comedie penibilă, cu un umor îndoielnic şi grosolan. Această cădere în vulgaritate era, este în spiritul vremii. 

Vulgaritatea nu este singurul păcat căruia i s-a dat frîu liber. Lui i s-au adaugat agresivitatea şi aroganţa. Le vedem zilnic pe ecranele televizoarelor, uneori ridicate de-a dreptul la rang de virtuţi, în emisiuni de divertisment, în care ”vedetele” îşi exhibă uneori cu grosolănie „virtuţi” discutabile care le-au şi adus celebritatea şi îşi împrăştie în stînga şi-n dreapta ”secretele” (prin care îşi păstrează silueta, perechea sau poziţia în topuri), „chei ale unui succes” derizoriu, care în mod straniu, dar explicabil totuşi, lor le aduc popularitate şi posturilor de televiziune sau publicaţiilor care le promovează, ratinguri, tiraje sau un număr de vizualizări de invidiat, în raport cu orice emisiune, articol sau eveniment cultural ori religios. În acest peisaj oarecum sumbru, o ştire potrivit căreia Catedrala Sfînta Sofia, muzeul de astăzi de la Istanbul, fostul Costantinopol, va redeveni parţial moschee, poate liniştit să fie trecută cu vederea, pentru că nu trezeşte niciun interes. Şi e păcat, pentru că eu cred că e un moment istoric.

Faptul că preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a anunţat, ieri că primele rugăciuni colective musulmane vor avea loc la Sfînta Sofia pe 24 iulie (de ziua Sfintei care poartă numele lui Iisus, Cristina) dă substanţă îngrijorărilor manifestate de creştini, de mai multă vreme încoace. În prezent, ”Hagia Sofia” este muzeu, după ce a fost moschee, timp de secole. La cucerirea otomană a Constantinopolelui (1453), altarul, icoanele şi multe mozaicuri cu care a fost împodobită începînd cu ridicarea ei de către Constantin cel Mare şi reconstrucţia ei de către Iustiniam,  au fost conservate din 1934, cînd Mustafa Kemal Ataturk a decis să o ”redea umanităţii”. Pe 6 iulie, Serviciul de presă al Patriarhului Ecumenic al Costantinopolelui, Bartolomeu, dădea publicităţii un comunicat, şi el trecut cu totul cu vederea, în care se spunea, după un scurt istoric al fostei biserci împărăteşti ridicate de Constantin, unde după el au fost întronaţi toţi împăraţii bizantini: ”În timp ce a fost redimensionată ca muzeu, cu sprijinul unor expertize din Anglia, s-au restaurat şi vechile icoane, dar nu li s-a putut readuce strălucirea iniţială. Acum, deşi nu este o biserică sau un lăcaş de cult, catedrala este frumoasă. Sperăm să-şi recupereze cîndva statutul de Izvor al Înţelepciunii, dar sîntem sub ameninţarea că ar putea exisa şi alte daune; să ne rugăm şi să sperăm că nu se va întîmpla şi va rămîne ca atare, pînă la a doua venire a Domnului nostru”.

Rugăciunile n-au folosit. Erdogan a ţinut vineri un discurs, în care a spus că "vom îndeplini împreună rugăciunile vineri, la Sfînta Sofia, pe 24 iulie, şi o vom deschide cultului (musulman)", subliniind că fosta bazilică, important loc de vizitare pentru turişti în Istanbul, "va rămâne deschis tuturor, turcilor şi străinilor, musulmanilor şi nemusulmani". Este însă un eufemism: pentru cine ştie, cînd nu sînt servicii religioase, poţi vizita orice moschee chiar ca nemusulman,creştin sau ca orice cult sau naţie ai fi,  însă e o mare diferenţă între o asemea vizită şi aceea într-un muzeu. Decizia este fără îndoială una politică, a fost acoperită cu decizia unui tribunal care  a anulat statutul de muzeu, deschizînd calea către transformarea în moschee a Bazilicii ”Sfînta Sofia”, ceea ce pe greceşte înseamnă ”înţelepciune”. A fost abrogat astfel de către Consiliul de Stat, la cererea iniţială a unor mai multe asociaţii de cult musulmane, decretul lui Ataturk prin care cel mai vestit monument al creştinătăţii răsăritene devenise muzeu şi a fost readus la stadiul de după cucerirea musulmană a capitalei Imperiului Bizantin, de moschee. Că e un monument  din patrimoniul UNESCO, a contat prea puţin. 

Repet, gestul lui Erdogan e unul politic, dar care depăşeşte după părerea mea semnificaţia atragerii de partea lui a radicalilor musulmani din Turcia. El nici nu mai avea nevoie de aşa ceva. E mai mult decît atît: e un semn că falia ”războiului civilizaţiilor”, ”frontiera lui Huntington” devine din ce în ce mai vizibil trasată, între lumea musulmană şi cea creştină. Erdogan a făcut un asemenea gest, pentru că e în ”trend” cu ceea ce se întîmplă în restul lumii. Acum două decenii, la începutul mileniului, pe 11 sptembrie 2001, aşa ceva ar fi sunat ca o declaraţie de război la adresa Statelor Unite. Acum nici măcar gest de sfidare nu mai e, pare ceva de-a dreptul ceva firesc.

Această graniţă de răsărit între musulmani şi creştini se adaugă uneia mai puţin fixe şi vizibile geografic, a mişcărilor radicale neomarxiste care atacă deja în fundamentele sale creştinismul, în lumea apuseană şi peste ocean. Sub aparenţa generozităţii apărării drepturilor minoritarilor sau a egalităţii rasiale, nu se mai camuflează, nici măcar formal, atacurile la adresa creştinilor, a culturii şi a tradiţiei creştine, aflate sub asalt continuu din diverse direcţii. Deja, un lider important al mişcării ”Black Lives Matter” din Statele Unite a cerut ca reprezentările lui Iisus alb să fie distruse, pentru că e sfidător şi rasist. Toate aceste mişcări au preluat masiv din ideologia propagată de ”naţiunea Islamului”, de către afro-americanii musulmani. Aceştia sînt o minoritate (numără aproape 700.000 , din cele 40 de milioane de afro-americani din Statele Unite), dar ideile lor sînt din ce în ce mai populare. Albii creştini sînt priviţi ca o întruchipare a răului, a trecutului şi a sclaviei, etape parcurse de străbunii lor. Considerau, cu mult înainte de ”BLM” şi alte motto-uri a nenumărate organizaţii că afro-americanii au fost crunt expoataţi de către caucazienii cu care nu trebuie să se amestece. În plus, s-ar cuveni şi trebuie chiar să se lepede de “numele de sclavi”, de numele lor de botez ”europene”, creştine, care aparţin de fapt stăpînilor strămoşilor lor din vremea sclaviei.

O altă falie, despre care am mai scris, mult mai periculoasă şi insidioasa, o altă ”frontieră” şi mai puţin vizibilă, în schimb extrem de volatilă şi perfidă este pervertitea sufletelor, în numele ”corectitudinii politice” şi a iliberalismului, care văd, ca şi străbuncii lor Marx şi Lenin, în mod explicit în creştinism şi Biserică ”ultimul bastion” în calea ”progresului”. Atributele tuturor acestor acţiuni sînt aroganţa şi agresivitatea. Astăzi, într-o lume cu atît de mulţi inamici, care au în spatele lor idei atît de generoase şi care proclamă atît de răspicat apărarea drepturilor omului, îmi pare că Iisus a devenit din ce în ce mai însingurat, privind de pe mozaicurile Sfintei Sofia la musulmanii de la picioarele sale, în aceste zile ale celei de-a doua căderi a Constantinopolelui.