COMENTARIU Marius Oprea: Covid-ul gîndirii

Din cîte vedem în spaţiul public, noi nu avem manifestaţii pro-fasciste, iar antisemitismul, vorba lui Petre Ţuţea, ”nu are obiect”, pentru că nu mai există practic minoritate evreiască în România. Niciun istoric sau autoritate publică nu neagă Holocaustul, iar această pagină tragică a istoriei omenirii se predă la şcoală. În schimb, o adevărată ”poliţie a gîndirii” vînează antisemitism acolo unde nu e, pornind o adevărată ”vînătoare de vrăjitoare” cu o satisfacţie atît de bolnavă, încît tinde să concureze pandemia. 

 

“N-o să mai fie a noastră cunoaşterea”, sună un vers al lui Ezra Pound. Poetul american a fost judecat în 1945 în Statele Unite, pentru colaboraţionismul şi antisemitismul lui deşănţat din timpul războiului, ca adept al regimului lui Musollini şi a fost la un pas de a fi condamnat la moarte. A fost, în cele din urmă, închis într-un azil psihiatric mai bine de un deceniu. Dar nimeni nu şi-a pus problema interzicerii operei sale, sau ca poeziile să nu-i poată fi publicate, ori recitate în public. Căci literatura, în genere, prin receptare, se desparte în mare măsură de autor. La un recital de poezie subiectul sînt versurile, nu biografia poeţilor.

 

Numai la noi, pentru unii, e de-a-ndoaselea. Poeţii fac sau nu spectacolul, nu poezia în sine. Recent, s-a petrecut asta la Iaşi, unde, după o serie întreagă de ”bîlbe”, directorul Teatrului Naţional, Cristian Hadji-Culea a hotărît, totuşi, să menţină într-un recital de poezie versurile lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr. Cei doi au fost legionari, cum se ştie. Dar nu fascişti atît de notorii precum Ezra Pound. Poate că, realmente, vina lor a fost tocmai lipsa acestei notorietăţi - nu s-au născut americani, nu au avut anvergura, talentul şi receptarea publică a lui Pound. Dar au fost poeţi, totuşi, şi – ceea ce e mai important – poezia lor şi-a aflat notorietatea nu în libertate, ci în închisoare. Poezia lor a fost ca o litanie dătătoare de speranţă, pentru zeci şi sute de mii de deţinuţi politici. Delict în spatele gratiilor, pedepsit cu carcera, versurile lor constituie iarăşi un delict acum, în libertatea de după căderea comunismului.

 

Cei care au încercat din nou, fără a reuşi să-i interzică pe cei doi poeţi, în recitalul de poezie al Teatrului Naţional de la Iaşi, sînt cercetătorii de la Institutul ”Elie Wiesel”. Ei nu se ocupă, cum le-ar fi menirea, în mod normal, cu cercetarea istorică a ororilor Holocaustului în România, ci cu aplicarea, pe care şi-au arogat-o, a unor reguli şi interdicţii stabilite prin Legea 217 din 2015. Aceasta interzice şi pedepseşte propaganda fascistă, xenofobă şi antisemită. Cu care este asociată, în mod direct şi mecanic, mişcarea legionară din România. Notificările ameninţătoare ale Institutului ”Elie Wiesel” au deseori trăsăturile unor sentinţe inchizitoriale. 

 

Au fost trimise, de la adoptarea acestei legi încoace, adrese peste adrese către autorităţile din învăţămînt, către instituţii de cultură, la primării şi prefecturi, solicitîndu-se ştergerea unor nume de pe frontispiciul şcolilor şi al liceelor, înlocuirea unor nume de străzi, scoaterea de pe simeze sau din repertoriu a unor artişti sau poeţi care au fost condamnaţi în timpul regimului comunist ca legionari. În majoritatea cazurilor, destinatarii acestor notificări nu au făcut decît să utilizeze OPERA celor care, pentru trecutul lor legionar, au fost pedepsiţi de justiţia comunistă, cu ani grei de închisoare. Sau să dea numele lor, în virtutea acestei opere, unor străzi ori aşezăminte publice. Dar, consideră cei de la ”Elie Wiesel”, numele lor nu mai trebuie pomenite, opera nu mai poate face obiectul unei manifestări publice, se cere ca statuile lor să fie distruse. Unii dintre destinatarii adreselor au acceptat să facă ce li s-a cerut, pentru că s-au temut să nu fie socotiţi pro-fascişti, alţii nu. 

 

Sînt însă aceste solicitări întemeiate juridic? Nimeni nu s-a încumetat, la vremea respectivă, în 2015, să atragă atenţia că Legea 2017/215 are, în acele articole ale ei care pot fi interpretate drept acte de cenzură şi îngrădire a libertăţii de opinie, un caracter vădit anticonstituţional. Are vreun sens această a doua condamnare a unor oameni asumaţi de cultura română, dar puşi acum la index de o instituţie aflată în subordinea Guvernului României?  Cu atît mai mult nu, cu cît această nouă ”vînătoare de vrăjitoare” nu are un solid temei legal, în afară de frica de care am pomenit, de a nu fi pus la ”index” ca antisemit, a celui care e pus să aplice solicitările imperative din adresele de la Insitutul ”Elie Wiesel”.

 

Prin Legea 221 din 2009, la care am lucrat în calitate de consilier al primului ministru, la articolul 1 se enumeră capitolele din Codul Penal care au stat la baza condamnărilor politice în anii regimului comunist, iar articolul 2 arată că ”toate efectele hotărîrilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sînt înlăturate de drept. Aceste hotărîri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor”. Articole 1 şi 2 ale Legii 221 sînt în vigoare, dar sînt ignorate de cercetătorii de la Institutul ”Elie Wiesel”, care nu au în faţa ochilor decît propria lor lege, Legea 217/2015 .

 

În cazul celor doi poeţi ai temniţelor comuniste, Radu Gyr şi Nichifor Crainic, recent interzişi pe scena Naţionalului din Iaşi, există şi hotărîri judecătoreşti definitive, prin care condamnările lor politice au fost şterse şi numele le-au fost reabilitate. Crainic a fost reabilitat din 1995, prin Decizia nr. 17/1995 a Curţii Supreme de Justiţie, în urma unui recurs în anulare introdus de Procurorul General. Lui Radu Gyr, iniţial condamnat la moarte, i s-a comutat pedepasa la 25 de ani şi a fost eliberat în 1964. În iunie 2010, fiica poetului a deschis o acţiune judecătorească, în baza Legii 211, iar prin sentinţa din 4 mai 2011 instanţa a constat caracterul politic al hotătîrii de condamnare a poetului. Ulterior, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de acordare de daune morale fiicei lui Radu Gyr, dar reabilitarea judiciară a rămas în vigoare.

  

Nici nu ar fi trebuit să mai pomenensc de aspecte juridice aici, pentru că, în fond, e vorba în primul rînd de poezii. Şi nu atît de cei ce le-au scris. Cînd spui ”Ezra Pound”, gîndul te duce la lungul lui poem ”Cantos”, cînd spui Radu Gyr, gîndul te duce la ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”. Şi nu la viaţa şi faptele celor ce au scris aceste rînduri. Dar o ”poliţie a gîndirii” de tip totalitar judecă altfel lucrurile, dă dispoziţii cu caracter imperativ, ca poeţi sau oameni de cultură ai istoriei noastre din secolul XX, cu păcatele lor, cunoscute şi pedepsite la vremea lor, păcate neîmpărtăşite de niciun om cu capul pe umeri în zilele noastre, să fie aruncaţi la groapa de gunoi, odată cu opera. Sînt cei pentru care comunismul nu este doar o nostalgie, ci o boală genetică degenerativă. Iar cenzura pe care o reînvie e un Covid al gîndirii, preparat în laborator.