COMENTARIU Marius Oprea: Darul cel mai de preţ

Am împlinit azi 56 de ani, dar sufleteşte - şi chiar trupeşte, slavă Domnului! – mă simt mult mai tînăr. Sufleteşte, am rămas acelaşi adolescent întîrziat, ca la finele anilor ’80, cînd priveam cu nedumerire şi uneori furie în jur, pentru că vedeam atîta nedreptate. Aşa am fost crescut de mama, o fiinţă cu frica lui Dumnezeu, care în toată viaţa ei de muncă a pus ciucuri la căciuli, într-o fabrică de textile din Braşov. Nu mai port căciulă din copilărie. Tata, ofiţer de armată (artilerist) era pe parcursul copilăriei mele petrecute ”cu cheia de gît”, în cartierul muncitoresc “Steagu Roşu”, mai tot timpul plecat în aplicaţii şi, cînd venea, ne aducea parizer, pîine proaspătă şi muştar; odată ne-a adus şi cîteva felii de salam de Sibiu. N-am fost nefericit, nici măcar cînd mama mă trezea cu mult înaintea zorilor, ca să mă duc la coadă la lapte pentru fratele meu mai mic: ea pleca la serviciu şi eu mai aveam vreme, pînă să mă duc la şcoală. O bucurie se putea găsi în orice. Aşa e copilăria.

 

Nefericirile au început mai tîrziu, cînd am început să înţeleg că trăiesc într-o lume în care lecţiile  mamei nu funcţionau. Trebuie să spun mai întîi, pe scurt, cum am învăţat aceste lecţii. Aveam şase-şapte ani, cînd s-au petrecut cele de mai jos. Într-o zi, jucîndu-ne mai mulţi copii ”bile”, am spart din greşeală geamul masiv de la intrarea în bloc, cu o asemenea bilă de rulment. Am luat-o cu toţii la fugă speriaţi, pe străzile cartierului, dar după o vreme am început să fug în sens invers, spre casă, strigînd cît mă ţinea gura ”eu am spart geamul!” În loc să fiu pedepsit, am primit o droaie de bomboane de pe la toţi vecinii ieşiţi în holul blocului, care au apreciat asumarea vinovăţiei. Ceilalţi copii, ajunşi acasă tîrziu, spăşiţi şi nevinovaţi, au primit bătaia în locul meu, pentru că au fugit de la ”locul faptei”. Mama mi-a spus, mîndră: ”vezi, ce bine e să nu minţi?” Apoi, într-o altă împrejurare, m-am strecurat alături de alţi copii pe un şantier din vecinătate, unde se ridica un bloc (cartierul ”Steagu Roşu” era pe atunci în construcţie). Am ajuns acasă pe seară, mîndru de captura mea, cu două buzunare pline de cuie; eram fericit că am contribuit şi eu la bunul mers al casei. Fericirea a fost scurtă. Murdar tot de noroi, aliniasem cuiele pe linoleumul din holul de la intrare, le-am ordonat pe mărimi şi le-am numărat, aşezîndu-le într-o cutie. Mama m-a lăsat pînă la capăt să-mi termin treaba, apoi m-a trimis la baie să mă spăl. A intrat peste mine la duş, cu o plasă de nylon în mînă şi, fără să-mi spună nimic, mi-a articulat vreo două cu plasa pe spatele ud. Nu mi-a spus nimic, dar am înţeles atunci că nu e bine să fur. 

 

Cu aceste două lecţii, să nu minţi şi să nu furi, am intrat într-o viaţă în care ele păreau că sînt (şi aşa par şi azi) cu totul nefolositoare. Peste tot în jur vedeam minciună: la televizor şi la şcoală auzeam că trăim într-o epocă luminoasă, a bunăstării, dar la amiază stăteam odată la cîteva zile (şi pentru vecinii fără copii) la cozi la zahăr şi ulei, iar seara ni se lua din ce în ce mai des curentul. Peste tot, aveam să descopăr nu peste multă vreme, se fura. Pînă şi bilele de rulment cu care ne jucam noi, copiii, nu erau cumpărate, ci furate pentru noi de tatăl unuia, care lucra la fabrica ”Rulmentul”. Din acest punct de vedere, lucrurile nu s-au schimbat prea mult pe parcursul vieţii mele. Am 56 de ani, dar în linii mari lumea e aceeaşi ca în copilărila mea. Idealurile şi aspiraţiile personale nu sînt altele decît atunci. Casă, maşină, bani – semne exterioare ale prestigiului şi puterii. Şi apoi puterea în sine asupra celorlalţi, poate cel mai scump drog al semenilor, din toate timpurile. Mulţumesc lui Dumnezeu, m-a ferit de un asemenea drog. N-aş putea spune că am cîştigat de-a lungul vieţii prea multe bunuri de prestigiu – nu am conturi, maşină, case. Am cumpărat, cu bani puţini, doar o casă în ruină la Sarmisegetuza, pe care nu reuşesc să o repar. Acolo am fost, în 1988 arestat de Securitate şi eliberat după o anchetă de o zi pe care nu o voi uita niciodată, pentru că, aplicînd în viaţa reală lecţiile ”teoretice” ale mamei, ele nu s-au potrivit cu acele vremuri. Am cumpărat casa dintr-un impuls, ca o datorie. Să nu uit cît de aproape am fost de a renunţa, atunci cînd mi s-a promis libertatea, dacă semnez un ”angajament”. Am spus, dar nu imediat, că prefer să merg la închisoare. Casa în care visez la un moment dat să mă mut este un monument închinat acelei clipe.  

 

În rest, am scris cărţi, scriu în continuare articole, lucrez la cărţi. Viaţa e la fel de frumoasă ca în copilărie, numai că frumuseţile ei sînt altele. Sînt fericit, în limitele bunei cuviinţe. Am un băiat de 14 ani, Alexandru, care a învăţat şi el, de la mine, lecţiile mamei. Mă gîndesc adesea la prietenii mei, din alte generaţii şi din generaţia mea, care au început să moară în jurul meu şi îmi lipsesc. Privesc lumea şi încerc să o descriu, pentru că, pînă la capăt, nu cred că o pot înţelege. Oamenii nu sînt nici acum deloc aşa cum am învăţat că ar trebui să fie. S-a schimbat totuşi ceva, ce poate fi începutul unei schimbări mult mai profunde, dar şi de durată - şi acesta e darul cel mai de preţ pe care l-am primit şi îl avem, în clipa de faţă: eu am scris toate acestea fără a-mi fi dictat cineva, iar dumneavoastră aţi putut să le citiţi. Sau nu, pentru că nu v-a obligat nimeni. Şi acest dar nu trebuie să-l pierdem.