COMENTARIU Marius Oprea: ”Ionopot, PSD”, în traducere ”nu mai pot cu PSD”

Ieri, preşedintele Klaus Johannis a dat semnalul ”relaxării”: a lăsat deoparte lupta anti-covid şi a reînceput lupta politică cu PSD-ul. Atacul preşedintelui Klaus Johannis la adresa lui Marcel Ciolacu a luat pe toată lumea prin surprindere. E vorba atît de moment, căci nimic nu-l anunţa, cît şi de conţinut – acela recurent, în trecut, mai ales în retorica partidelor extremiste defuncte, de genul deja uitatelor PUNR şi PRM, cu rădăcini în cultura şi cadrele din fosta Securitate.

 

Temele naţionaliste aparţin trecutului. Au avut o scurtă perioadă de glorie politică, fiind folosite mai degrabă de strămoşii politici ai actualului PSD ca diversiune, după care au intrat în desuetitudine. Nu mai conving pe nimeni că ”unitatea naţională a românilor” este o temă politică de actualitate şi nu una care aparţine, definitiv, istoriei, într-o lume în care un sfert din populaţia României a migrat în Occdient, în căutarea unei sorţi mai bune şi în care, şi sub ameninţarea coronavirsului, riscîndu-şi viaţa, conaţionali ai noşti aleg şi acum să se înghesuie să plece în Germania, la cules de sparanghel. 

 

Cît despre ameninţarea graniţelor de vest ale ţării, de către o Ungarie belicoasă, care unelteşte să anuleze efectele istorice ale Tratatului de la Trianon şi ale Unirii de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, acesta e un subiect care a devenit de ani buni contraproductiv politic şi este total nerealist acum. De astă dată, ar fi vorba de o cîrdăşie a premierului maghiar Viktor Orban tocmai cu PSD-ul, deşi e greu de imaginat ce au în comun liderul maghiar de dreapta al FIDESZ şi cel de stînga Marcel Ciolacu, preşedintele interimar al social-democraţilor români, un partid în derivă. 

 

E un scenariu al preşedintelui Johannis care, politic şi realist, e de fapt de neimaginat. Nu ştiu cum a putut cădea preşedintele României într-o retorică de care, pînă acum, a fost cu totul străin. Şi mai ales că, într-un fel, a ratat startul. Proiectul de lege pe care UDMR îl propune, cel puţin odată într-o legislatură, pentru a-şi păstra electoratul dur a fost depus din 2018. Termenul la care, practic, proiectul de autonomie a ţinuturilor secuieşti (nici nu e vorba de întreg Ardealul) a fost adoptat tacit, nefiind dezbătut, a fost 25 martie. Deci, în urmă cu mai bine de o lună. Din cauza suspendării lucrărilor, parlamentarii au constatat adoptarea tacită abia în plenul de pe 23 aprilie, cu o săptămînă în urmă, cînd pe agenda prezidenţială nu s-a aflat acest subiect.

 

Deci, de ce acum? Pentru că acum i s-a atras atenţia preşedintelui Klaus Johannis asupra posibilei ”mize politice” a subiectului. Iar acesta căuta o ”sămînţă de scandal” cu PSD-ul. Într-o declaraţie făcută ieri, senatoarea liberală Iulia Scîntei, despe care ”cunoscătorii” ştiu cît de apropiată este cercurilor de la Cotroceni, a afirmat că adoptarea tacită e „o politică intenţionată de favorizare din partea PSD”, fiindcă în legătură cu acest proiect conducerea Camerei Deputaţilor (adică Marcel Ciolacu) a făcut tot ce a putut pentru a amîna votul, pentru ca proiectul să treacă tacit. „Adoptarea tacită este o atitudine politică”, spunea ea. De aici şi pînă la ”complot”, e însă distanţă mare. Un spaţiu umplut de furia preşedintelui Johannis, îndreptată de multă vreme împotriva PSD-ului, care i-a orbit logica şi de imaginaţia consilierilor lui, sau de rapoartele ”serviciilor”, dacă acestea conţin asemenea bazaconii. Sau a luat din toate, cite puţin din fiecare. Oricum, rezultatul nu este cel scontat. Nici pe departe.

 

Mă aşteptam, mai degrabă, ca preşedintele Klaus Johannis să constate public că PSD-ul este un urmaş legitimat, prin cadre şi program, al regimului comunist. Că, dacă România se află în situaţia actuală în evoluţia ei de-a lungul tranziţiei, asta s-a întîmplat din cauză că are un handicap de un deceniu, în care a fost condusă direct de către succesorii politici ai partidului communist, de la Front la PSD, de la Iliescu la Ciolacu. Ani în care reformele au avut un singur sens şi scop: acela de transferare a avuţiei naţionale, în buzunarele foştilor activişti şi securişti şi în care corupţia a devenit un viciu de sistem. Şi că PSD-ul de azi este rezultatul, expresia politică a acestui proces. Dar, nu. În retorica politică din România, de vină pentru toate relele sînt din nou ungurii, de astă dată aliaţii din umbră ai unui partid derutat, condus de cel mai slab lider din istoria lui. Dar încă la putere în Parlament.

     

Asta este, de fapt, problema. Furia lui Klaus Johannis s-a îndreptat nu spre ”autonomia secuilor”, ci spre majoritatea parlamentară pesedistă, pe care nu o controlează şi care, revenită ”la lucru”, va pune serioase piedici guvernului liberal. Ea s-a tradus prin acest atac neinspirat, prin care preşedintele Klaus Johannis nu-i face nici el un serviciu guvernului. E mai degrabă un semn al dorinţei lui neîmplinite, de a fi scăpat mai repede de PSD şi de a fi impus, prin alegeri anticipate pe care le-a dorit, o nouă majoritate parlamentară. Un semn al exasperării şi neputinţei de a nu fi reuşit.