COMENTARIU Marius Oprea / Liberalii, floare la butoniera lui Iohannis, şi-au amintit de Brătieni abia după ce au bătut palma cu urmaşii lui Iliescu

Partidul Naţional Liberal a ajuns, dintr-un partid viu, spumos, reformator – chiar cu sine – cum era odinioară, o formaţiune politică ternă, bătrînicioasă, obosită şi încremenită în acelaşi proiect. Pare că liberalii, toţi, au luat chipul şefilor. Discursul lor, confuz în vremea lui Cîţu, a ajuns acum împiedicat, chiar şi cînd e citit de pe foaie. Şi întotdeauna degajă acelaşi aer paternalist-binevoitor faţă de cetăţean. Discursul e ca preşedintele său şi al României. Ori ne anunţă că ”statul a eşuat”, ori ”perspectivele bune”, după cum bate vîntul prin dispoziţia prezidenţială şi după rezultatele de la precedenta partidă de golf, noul sport naţional.

După furtunoasa debarcare a lui Ludovic Orban, partidul a mers, exact după cum prevăzusem, spre împlinirea marelui proiect al ”securistocraţiei” din România, deranjată întotdeauna de un pluralism politic real şi de riscul de a-şi pierde puterea şi influenţa – adică, spre consolidarea unui ”pluralism în cadrul Frontului”. Căci aceasta a fost esenţa loviturii de stat date Revoluţiei anticomuniste din România. Iniţiată de Iliescu, ea a fost încheiată de Iohannis, prin asocierea la guvernare între liberali şi pesedişti. Se discută chiar şi de ”liste comune” la următoarele alegeri, pentru o guvernare ”îndelungată şi stabilă”. Precum comunismul.

Au trecut 148 de ani de cînd într-o zi de 24 mai se întîlneau într-o casă de pe strada Enei din Bucureşti, fruntaşii liberali care au pus bazele partidului, printr-un legămînt pentru ”triumful deplin al principiilor liberale în viaţa politică românească” şi de atunci încoace momentul e sărbătorit ca zi a Partidului Naţional Liberal, sau ”pacea de la Mazar-Paşa”, după cum era poreclit maiorul englez, Sir Stephen Bartlett Lakeman, proprietarul imobilului şi amfitrionul întîlnirii. Atunci, la reuniune au participat oameni politici de statura lui Ion  C. Brătianu, Ion Ghica, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu. Toţi au ajuns personalităţi de referinţă ale istoriei sau culturii româneşti.

Acum, după 148 de ani, partidul ”defilează”, în frunte cu preşedintele, general Nicolae Ciucă, şi secretarul general, Lucian Bode şi cu alte nume ”răsunătoare” în primele rînduri, precum Ciprian Dobre, Bogdan Ionel, Gigel Ştirbu, Stelian Bujduveanu, de care n-a auzit mai nimeni, ori persoane cu o tristă notorietate, precum jalnicul şi pateticul ministru al energiei, Virgil Popescu. Sub această nouă ”conducere”, PNL a fost transformat în ceea ce scenariul realizării mega-proiectului politic al ”pluralismului în cadrul Frontului” a stabilit că trebuie să devină: o floare la butoniera lui Klaus Iohannis.

Nu ştiu dacă sau cît e de şantajabil preşedintele Iohannis, dar un fapt e cert: prin unirea, aproape de fuziune pe care o patronează între PNL şi PSD, subminează înseşi bazele democraţiei, cîtă era, aşa cum au fost ele stabilite după Revoluţie, odată cu apariţia partidelor politice istorice, din care numai liberalii mai supravieţuiesc formal, şi a ”Frontului”, ajuns pînă în zilele noastre ”social-democrat”. De ziua liberalilor, Iohannis se şi mîndreşte cu asta, fără a pronunţa însă numele vechilor rivali social-democraţi: aducerea lor la masa guvernului a răspuns, spunea el la Vila Florica, reşedinţa Brătienilor, ”provocărilor majore”, criza COVID-19 şi războiul din Ucraina: ”Toate aceste provocări majore din ultimii ani ne-au determinat să luăm decizii care să aibă în vedere, în primul rînd, nevoia de stabilitate. Trecem prin momente cînd se impune să strîngem rîndurile, cum se spune, şi să aducem la aceeaşi masă viziuni politice diferite, astfel încît guvernarea să reprezinte majoritatea românilor”, a spus Iohannis. Ce era Partidul Comunist, cu 3,7 miloane de membri? Nu ”majoritatea românilor”? Iar despre ”nevoia de stabilitate”, l-am ascultat perorînd îndelung pe Ion Iliescu, şi înainte, şi după mineriade.

Preşedintele Iohannis nu mai vrea nici măcar mimarea unei democraţii interne de partid şi i se pare că PNL-ul are acum o conducere pentru eternitate, după ce a dat jos doi preşedinţi într-un an: ”timpul luptelor politice a trecut”, a decretat el, spunînd că alegerea lui Nicolae Ciucă în fruntea liberalilor reflectă ”situaţia pe care foarte mulţi şi-au dorit-o, ca preşedintele PNL să fie premierul Guvernului României”. Parcă aşa era şi Orban, dar el nu era Ciucă. ”Timpul luptelor politice interne a trecut, cel puţin aşa cred eu, şi cred că dumneavoastră vă doriţi acelaşi lucru. Partidul Naţional Liberal a făcut toate schimbările pe care le-a considerat necesare, pentru a asigura o conducere capabilă să garanteze o guvernare competentă, care să ofere şansa unui succes electoral în viitor, mai exact în 2024”, a mai spus Iohannis. Apoi a încheiat, triumfalist, spunînd că PNL este ”este vectorul dezvoltării României”: ”Eu ştiu asta, şi românii ştiu asta, pentru că au votat masiv Partidul Naţional Liberal”.

La alegerile parlamentare din 2020,  PSD a luat 28,9%, iar PNL 25%, situîndu-se, de fapt, pe locul doi. Numărul voturilor exprimate de electorat a fost de 1.486.402 la Cameră, pentru liberali, şi cu aproape zece mii mai puţine, la Senat. Faţă de înfrîngerea usturătoare din alegerile din 2016, liberalii au luat cu numai 74.000 de voturi mai mult, în 2020. Liberalii au cîştigat procente prin ”neprezentarea” electoratului PSD. Ceea ce nu înseamnă ”vot masiv”. Dar minciună şi manipulare, da. În fine, oamenii au tot dreptul să se amăgească şi să se  mintă pe sine, cît vor, mai ales în situaţii aniversare, cînd n-au decît să-şi spună într-una cît de frumoşi şi de deştepţi sînt. Dar să nu ne ceară şi nouă, celor de pe marginea chermezei, să-i credem. Mai ales cînd guvernarea lor şi politica lor ne-au adus acolo unde ne aflăm azi.