COMENTARIU Marius Oprea: Poate fi ultimul 4 iulie: totalitarismul identitar ucide democraţia americană

Acum, teama nu mai este o problemă intimă, personală, ci evoluează într-un comportament social. Schimbă din temelii fundamente pe care le consideram imuabile. Statele Unite, care pînă acum au dat tonul lumii, sînt primele care merg în ritm grăbit spre un ”autodafe”, prin exacerbarea orwelliană a corectitudinii politice şi introducerea unui nou tip de totalitarism, cel identitar. Cultura acestei corectitudini rescrie, fără inhibiţii, istoria. În numele foştilor sclavi in Africa, urmaşii lor distrug urmele civilizaţiei în care stră-stră-străbunicii lor au fost aduşi în lanţuri în Statele Unite, istorie care este, fie că ne place sau nu, însăşi a democraţiei americane, cea mai avansată şi un model pentru democraţiile liberale ale lumii. În acelaşi timp, în Rusia, Putin poate fi ales pentru încă două mandate, China prosperă încet şi sigur, imună în egală măsură la efectele economice ale Covid-19 pe care l-a răspîndit în lume, cît şi la democraţie. În Rusia şi China, discursul politic s-a nuanţat şi el. Preşedintele Putin a vorbit nu demult, cu o mai mare largheţe, despre faptul că prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost o ”tragedie istorică”, de care a profitat occidentul pentru extinderea NATO, iar preşedintele Chinei, Xi Jinping, a făcut şi el o străvezie aluzie la ”secolul umilinţei” la care a fost supusă ţara sa de către occident, de la mijlocul secolului XIX pînă la milocul secolului trecut. Nici una, nici alta n-au fost ”corecte politic”, în plan istoric. Cum ar fi să le corectăm?

Francis Fukuyama, sociologul american care a scris ”Sfîrşitul istoriei şi ultimul om”, a repus recent în discuţie tema ”Thymos”-ului, a ”spiritului” în sensul ”identităţii”, pe care o considera drept forţa motrice care guvernează procesul istoric. Revenind asupra subiectului, pe lîngă materialism, există o altă sursă de motivaţie umană, care este „timosul”, spunea în debutul epidemiei de Covid-10 în Statele Unite, Fukuyama. ”Conceptul a apărut în Republica lui Platon şi înseamnă practic că vei reclama tot mai multe compensaţii pentru demnitatea ta. Dacă nu le primeşti, te enervezi”. Dar el n-a prevăzut şi pînă unde se poate ajunge: distrugerea fundamentelor simbolice ale democraţiei americane, chiar în numele demnităţii umane şi al democraţiei înseşi. Atacurile permanentizate şi violente, chiar şi de ieri, la adresa lui George Washington şi Thomas Jefferson din partea mişcării Black Lives Matter şi a celorlalte grupuri asociate din zona ”corectitudinii politice” şi a reprezentanţilor minorităţilor, altele decît cele rasiale sînt şi atacuri explicite la adresa părinţilor fondatori ai Americii.

Aceste atacuri nu sînt noi. Acuzaţiile la adresa ”stăpînilor de sclavi” care au clădit ”capitalismul american” sînt clişee istorice care au mai făcut parte din retorica stalinistă şi maoistă, din perioada de apogeu a războiului rece. Lucru care, într-un fel, dă certe indicii asupra orientării politice a acestor ”mişcări pentru dreptate”, care au cuprins întreg teritoriul Statelor Unite şi mai ales ”intelighenţia” ei universitară, presa, Hollywood-ul. Democraţia liberală, spunea şi Fukuyama după Churchill, e cel mai bun sistem politic existent, pentru că se bazează pe ideea recunoaşterii principiului că toţi cetăţenii au drepturi egale şi că acestea trebuie să fie respectate. Nu există niciun fel de indicii certe potrivit cărora în aceste mişcări ar fi mîna Rusiei sau a Chinei, iar adepţii conservatori ai teoriilor conspiraţiei nu au deocamdată dovezi concrete asupra realităţii unui asemenea amestec, deşi fără îndoială că evoluţiile din Statele Unite convin ambelor superputeri din est. Mult mai plauzibilă îmi pare explicaţia aceluiaşi Francis Fukuyama asupra originii lor. El spunea că ”odată ce democraţia se stabileşte şi trăiesc într-o societate care are un nivel ridicat de prosperitate şi stabilitate, oamenii încep să caute alte lucruri. Se plictisesc”.

Radicalizarea mişcărilor identitare, care au pornit din această ”plictiseală” istorică pot fi un mare pericol pentru umanitate: resentimentele şi indignările au devenit o forţă puternică în ţările democratice. Absurdul acestor manifestări a atins o culme de neimaginat în Copenhaga, unde statuia-simbol a Micii Sirene, care împodobeşte promenada Langelinie din Copenhaga a fost vandalizată, fiind împodobită cu un graffiti absurd: “peşte rasist”. Acelaşi Fukuyama observa, cu mare curaj, că ”Mişcarea Black Lives Matter a pornit de la o serie de omoruri săvîrşite de către poliţişti albi asupra unor afro-americani, acţiuni bine puse în scenă şi care au obligat restul lumii să acorde atenţie victimelor brutalităţii poliţiei. În campusurile universitare şi în birourile din Statele Unite, femeile au dat peste o aparentă epidemie de hărţuire sexuală şi agresiune şi au ajuns la concluzia că bărbaţii, colegii lor, pur şi simplu nu le vedeau ca fiindu-le egale. Drepturile persoanelor transgen, care nu au fost recunoscute anterior ca ţinte distincte ale discriminării au devenit brusc o cauză de notorietate. Şi mulţi dintre cei care au votat pentru Trump, de fapt, tînjeau după perioada mai bună în trecut, cînd credeau că locul lor în propria societate fusese mai sigur. Din nou şi din nou, grupurile au ajuns să creadă că identităţile lor - fie ele naţionale, religioase, etnice, sexuale, de gen, sau altfel - nu primesc o recunoaştere adecvată. Politica identitară nu mai este un fenomen minor, jucîndu-se doar în limitele rarefiate ale campusurilor universitare, sau oferind un fundal unor derapaje cu miză mică, în războaiele culturale promovate de mass-media. Politica identitară a devenit un concept principal, care explică o mare parte din ceea ce se întîmplă în afacerile globale. Sînt cereri de recunoaştere din partea grupurilor care erau cîndva invizibile pentru societatea mainstream. Aceste cereri au condus la o reacţie în rîndul altor grupuri, care resimt o pierdere a statutului şi un sentiment de izolare. Societăţile democratice se fracturează în segmente bazate pe identităţi tot mai restrînse, ameninţînd posibilitatea deliberării şi a acţiunii colective a societăţii, în ansamblu. Acesta este un drum care duce doar la divizare a societăţii şi, în final, la eşec”. Avertismentul lui Francis Fukuyama nu a fost băgat în seamă. Brusc, marele politolog şi sociolog, mîndria campusurilor universitare a ajuns dacă nu un paria, pur şi simpul o persoană ignorată, numai pentru că a atras atenţia asupra unui fapt de bun simţ: s-a ajuns prea departe.

Tradiţia din ţările blocului comunist a fost să îşi acopere cele mai teribile orori sub un discurs despre libertate şi viitorul luminos. Corectitudinea politică, un concept benign, s-a transformat în adevărata pandemie, care nu numai că rescrie istoria, dar îşi propune să fie singura care să o poată scrie de acum înainte. Ea nu doar că distruge bunuri simbolice, precum statuile părinţilor fondatori ai Statelor Unite, dar atentează la fundamentele lor. 4 iulie, sărbătoarea independenţei ar putea fi ultima, dacă mişcările radicale se vor bucura de aceeaşi susţinere şi vizibilitate ca pînă acum şi vor fi tratate cu atîta deferenţă de către lideri politici şi de opinie, pe care îi vedem îngenunchind ruşinaţi în faţa aerului şi cerîndu-şi iertare pentru o istorie pe care n-au făcut-o şi scris-o ei. Sînt scene la care Stalin şi Mao ar fi rîs în hohote. Ar putea fi ultimul 4 iulie, pentru că larga majoritate a participanţilor la Congerul Continental care a ratificat Declaraţia de Independenţă faţă de Imperiul Britanic la 4 iulie 1776 în forma ei finală erau, la vremea lor, pentru că aşa erau acele vremuri, stăpîni de sclavi. Ceea ce, nu-i aşa, nu mai trebuie promovat, dar nici măcar acceptat de acum înainte.