COMENTARIU Marius Oprea | Reţeta de distrugere a României a reuşit: sîntem o ţară cucerită, fără război

O ţară ajunge, ca animalele rare ”pe cale de dispariţie” atunci cînd numărul cetăţenilor ei, capabili să o apere, să înţeleagă în fond ce înseamnă o ţară, se împuţinează amarnic. O ţară se distruge, distrugîndu-i sistemul de educaţie. Distrugînd viitorul ei, distrugîndu-i copiii şi tinerii, oricine se poate asigura că respectiva ţară devine, mai devreme sau mai tîrziu, doar un teritoriu populat. O ţară dispare, nici măcar cu timpul, ci destul de repede prin anihilarea elitelor ei, prin deriziunea valorilor inoculate în societate şi prin cultivarea banului ca supremă valoare, a ignoranţei ca virtute. O ţară dispare şi mai repede, dacă peste un prezent confuz se aşează un viitor cu siguranţă lipsit de perpectivă şi valori. O ţară dispare, fără stîlpii ei, care sînt oameni educaţi. De la cei capabili să o conducă, capabili să legifereze,pînă la cei capabili să facă o socoteală, să înţeleagă o lectură şi să extragă ideile principale dintr-un text. O ţară dispare, cu siguranţă, atunci cînd numărul analfabeţilor funcţionali ajunge la jumătate din populaţia ei activă – restul fiind, cel mult, capabili să înţeleagă un text. Dar nu să-l producă. Darămite o idee. Bine că se dezvoltă AI GPTchat.

O ţară fără oameni capabili să gîndească, cu capul lor, pe umerii lor, devine un teritoriu populat care poate fi expolatat mult mai lesne, de oricine. Şi nimeni nu se teme de solidarizare, în cazul vreunui rapt al resurselor ei, ori a unei părţi de teritoriu, fără să fie necesar vreun război, pentru că populaţia ei nu mai este capabilă de reacţie – nimic nu o mai poate urni, din letargia minţii. O ţară dispare, atunci cînd creierul ei coboară în stomac. Nu ”stomacuri gînditoare”, cum ne transformase Ceauşescu în anii ’80, în care ”Cel mai iubit dintre pămînteni” înlocuise salamul de Sibiu, devenit o amintire din copilărie. Ci stomacuri în loc de creier, capabile să producă numai ce stomacul produce.

O ţară eşuată, aşa cum plastic a descris Iohannis România, propria ”Românie educată” este o astfel de ţară, plutind alene pe un ocean de rahat şi regrete, fără nicio ţintă şi fără niciun viitor. O ţară în care nu vor mai exista nici măcar mecanici auto sau instalatori, pentru că şi pentru asta trebuie puţină carte, ceva înţelegere. Educaţie. O ţară căreia i se refuză educaţia, devenită un fel de nimic cu ştaif, cu săli de clasă în care elevii îşi batjocoresc profesorii, în care părinţii îi ameninţă, în care directorul şi inspectorii îi beştelesc şi statul nu-i plăteşte decît ca să-şi achite curentul electric, să fie la zi cu întreţinerea şi să-şi ia o pîine, nu mai are de cine să fie educată, măcar alfabetizată. O ţară în care guvernanţii tratează cu o mai mare atenţie băncile din sălile de clasă decît demnitatea celor care o populează, elevi şi profesori la un loc, prin legi sforăitoare şi goale de conţinut, prin promisiuni neonorate şi cu o unică reuşită, aceea de a împinge sistemul de educaţie într-o sărăcie tot mai adîncă,  îşi taie craca de sub picioare.

Această ţară e România. În România, analfabetismul funcţional a depăşit jumătate din procentul ”eşantionului reprezentativ”, adică jumătate din elevii de 15 ani, şcolarizaţi, încă de acum doi ani – de cînd datează ultimele măsurători, făcute în conformitate cu testele PISA. Jumătate din elevii testaţi n-au înţeles ce citesc, dacă au reuşit cu greu să o facă, şi s-au dovedit incapabili de calcule simple. De atunci încoace, se pare că nu s-au mai făcut asemenea măsurători – pentru că nu mai există niciun fel de date, privind analfabetismul funcţional în România – o fi devenit şi acesta un ”secret de stat”, ca şi numărul de generali din servicii, avansaţi de Klaus Iohannis.

România nu stă nici măcar atît de bine: dacă jumătate din elevii ei sînt analfabeţi funcţionali la 15 ani, numărul e de fapt mult mai mare – tot acum doi ani, cînd s-a făcut această măsurătoare, un procent de 15% dintre elevii ajunşi pînă la această vîrstă erau cuprinşi în procentul numit cu o sintagmă care nu poate cuprinde tragismul situaţiei  - ”abandon şcolar”. Tragism nu doar pentru copiii înşişi, ci pentru viitorul României.

E clar, deci, că România nu e doar eşuată, ci o ţară distrusă de-a binelea. E sigur cel puţin că acela care o conduce n-o iubeşte, nu se gîndeşte la viitorul ei, de vreme ce o ţară cu jumătate dintre elevii ei analfabeţi funcţionali e denumită ”România educată”.  România e ţara al cărei viitor este distrus de cei care o guvernează, ”pas cu pas”, de parcă ar pune în practică un scenariu prestabilit, pentru ca ţara, România, să devină numai un teritoriu populat. De oameni care să aleagă, la nesfîrşit şi fără niciun discernămănt, aceeaşi ”majoritate lejeră” cu un guvern veşnic ”stabil”. Stabil ca şi ignoranţa, care nu ridică semne de întrebare, nu ridică nici mîna în clasă, ci doar face ce i se spune. Culege sparanghel, de pildă.