COMENTARIU Marius Oprea: Trăim şi murim la fel ca înainte de Revoluţie

Înainte de 1989, moartea era tratată cu maximă discreţie. Se vorbea numai de ”realizări”, iar bolile, suferinţele şi sărăcia erau ”secrete de stat”, informaţii ”nedestinate publicităţii”. Se acătuiau statistici privind nivelul real de trai al populaţiei, se cunoştea prea bine rata mortalităţii infantile, se cunoşteau ravagiile făcute de bolile cronice, se ştia de pildă că, în ceea ce priveşte rata îmbolnăvirilor de tuberculoză, o ”boală a sărăciei”, sîntem la nivelul ţărilor din lumea a treia. Dar acestea, toate, erau secrete. E singura diferenţă – acum ştim şi putem vorbi, despre cum se trăieşte, şi cum se moare în România. Şi oricum nu se schimbă nimic, se trăieşte şi se moare la fel ca înainte.

Zilele trecute, a fost pblicată, ca o notă de subsol, o ştire care nu a produs nicio reacţie. Am tot aşteptat. Să o văd mediatizată, să aud o dezbatere pe marginea ei. Ceea ce nu s-a întîmplat. Semn că nici măcar nu a fost o ştire, ci o banalitate. ”O bătrână paralizată a murit de sete, lîngă soţul care decedase de cîteva zile. Bărbatul era cel care o îngrijea pe femeie.

Cele două cadavre au fost găsite după o lună”.

S-a întîmplat într-un bloc, de pe un mare bulevard bucureştean. Locatarii au anunţat poliţia abia cînd mirosul a devenit insuportabil – şi asta s-a întîmplat abia după zilele în care vremea s-a încălzit, mult peste media anotimpului. Abia atunci şi-au dat seama locatarii că nu l-au mai văzut de o bună bucată de vreme pe bătrînul de 79 de ani, care cobora cîteodată la cumpărături, după pîine şi medicamente. S-a stabilit că murise în urma unui atac cerebral. Nu departe de cadavrul său, prăbuşit în apartament, legiştii au găsit şi cadavrul soţiei sale, care se afla de mai multă vreme paralizată, în pat. Ea a murit, cîteva zile mai tîrziu, de sete. Medicul legist a constatat că moartea n-a fost una violentă, întrucît ”corpurile celor doi nu prezentau urme de violenţă”.

Greşit! În opinia mea, e cea mai violentă moarte cu putinţă – atît a bătrînului, cît mai ales a soţiei sale, lăsaţi în voia sorţii de un stat care se debarasează ca de deşeuri, de oamenii ca ei, aruncaţi fără niciun fel de compasiune la marginea lumii - şi apoi în afara ei. Nu există niciun sistem de asistenţă socială, pentru unii ca ei. Teoretic, pe hîrtie, da, sînt şi ”programe”, ca să nu mai vorbim de ”ONG”-uri care toacă bani, pe această zonă de ”asistare”. Îngrijirea unui bătrîn într-un azil decent costă însă de la un salariu mediu pe economie, în sus.

În afara unor asemenea posibilităţi, bătrîna a murit de sete, neputîndu-şi mişca decît ochii, de la cadavrul soţului la carafa cu apă. Ce moarte poate fi mai crudă, decît aceea pe care o cunoşti deja, o presimţi, o aştepţi şi ea întîzie să vină, prefăcîndu-ţi fiecare clipă de viaţă într-una de agonie? Vii şi morţi, sîntem cu toţii cetăţeni, egali în bătaia de joc a ceea ce noi numim generic ”stat”.

Sistemul medical, în aceşti doi ani de pandemie, şi-a arătat toate limitele şi neputinţele, aşa cum unii dintre oamenii şi care lucrează acolo au dat dovadă de un adevărat eroism. Alţii au obosit. Unii au devenit cinici, după repetatele întîlniri cu moartea. Cîţiva, n-au fost niciodată oameni. Oricum, partea ”birocratică” a sistemului medical a înflorit, ca niciodată. O altă ştire, care nu e ştire, pentru că iarăşi nu va provoca nicio dezbatere e despre un om care, la Galaţi, a fost plimbat între mai multe spitale, ţinut pe la uşi, fără a fi internat decît cînd era prea tîrziu. Avea simptome de Covid, dar repetatele teste care i-au fost făcute au fost negative. Bărbatul era dealfel vaccinat, cu ambele doze. Plimbat, trei zile, între casă şi spital, ţinut cu zecile de ore în camere de gardă, omul a murit după trei zile, fără a fi primit vreo asistenţă: n-avea Covid! S-a constatat că moartea, care l-a luat la 46 de ani, a survenit în urma unei banale pneumonii.

Toate acestea se întîmplă în România, în vreme ce buletinele de ştiri sînt pline, cu cele mai noi rezultate privind ”negocierile” pentru formarea unui ”nou guvern”. Care nu va face nimic altceva, decît să ne apropie şi mai mult, ”pas cu pas”, de lumea de dinainte de 1989, cînd şi vii şi morţi eram laolaltă şi egal lipsiţi de preţ în faţa puterii, cînd omul nu însemna decît ”ore-muncă”, iar acum nu înseamnă decît vot, pentru perpeturarea unei puteri la fel de interşanjabile şi dispreţuitoare faţă de fiinţa umană, căreia nu i-a rămas speranţa decît în Dumnezeu, pentru că pe pămînt n-are cine să o mai asculte şi să o ajute. Ceauşescu n-are de ce să mai fie blamat şi niciun rechizitoriu al Revoluţiei, reîntors şi el iarăşi la Parchet, nu-şi mai are rostul – trăim şi murim la fel ca înainte de 1989.