COMENTARIU Marius Oprea: Tranziţia de la ”zîmbetul larg al preşedintelui” încoace

Dar numai la început. Încrederea noastră este întodeauna maximă în noii aleşi, cînd nu mai funcţionează (cel puţin o vreme) un alt reflex din gîndire, total contrar, din arsenalul ”specificului naţional”, care transformă în scurtă vreme dragostea în scepticism, apoi indiferenţă şi chiar aversiune. Este un drum pe care l-au parcurs nu numai toţi preşedinţii de după 1989, dar înaintea lor chiar şi Nicolae Ceauşescu, iar înaintea lui chiar şi regii României sau voievozii de odinioară. Pîinea şi sarea cu care erau primiţi pînă şi domnitorii fanarioţi, în speranţa unei ”relaxări fiscale”, ca să traducem în termeni moderni politica spolierii prin biruri, pentru a-şi recupera banii daţi pentru ţară, care pe atunci se cumpăra şi nu se vindea, se transformau cam în timp scurt, de la şase luni la un an, în acreală şi fiere. Singurul lucru care s-a schimbat de atunci încoace este răgazul mai mare dat ”aleşilor”. Cu Ceauşescu, le-a trebuit românilor cam pînă în ’74-’75 să se lămurească definitiv, la trei-patru ani după ce acesta a decis să ceară partidului să ”lase poporul să vină la el” şi să-i scrie numele pe stadioane cu trupuri, aşa cum trăise în vizitele sale din China şi Coreea de Nord din 1971, care l-au dus definitiv cu capul.

Şi nu e singurul care a avut propria lui Chină şi Coree. În 1990, Sylvyie Kauffmann, corespondentă specială de la ”Le Monde”, nota mai multe impresii, legate de candidatura lui Ion Iliescu la preşedinţia României, creditat cu cele mai multe şanse, sub titlul ”Zîmbetul larg al preşedintelui”. Căci aşa sînt zîmbetele tuturor preşedinţilor în campanie electorală - şi nu numai ale lor. Dar ce se întîmplă apoi, cu trecerea vremii, e altă poveste. Tot atunci, corespondenta de la Paris nota evenimentul petrecut la 15 mai 1990, şi anume prima conferinţă de presă a lui Virgil Măgureanu, directorul ”noii Securităţi din România”, cum scria ziarista că e numit Serviciul Român de Informaţii.  Măgureanu, spunea ea, s-a întrerupt din şirul de răspunsuri la întrebări, atunci cînd a fost întrebat dacă-l cunoştea ”dinainte” pe Ion Iliescu şi ce părere are despre el. A răspuns prompt, lăsînd la o parte tot: ”Îl cunosc de foarte mult timp. Este unul din persoanele cele mai remarcabile pe care le-am întîlnit în viaţa mea şi sînt deosebit de bucuros că evoluţia sa este pe măsura impresiilor de neuitat pe care mi le-a lăsat. Declar României şi lumii întregi că această personalitate politică ieşită din comun poate, ca urmare a alegerilor, să lase urme de neuitat în istoria umanităţii”. Aşa a şi fost – la o lună, pe 14 iunie 1990, în zori, minerii au venit în Bucureşti la chemarea sa şi au lăsat, într-adevăr, ”urme de neuitat”, dacă nu chiar în istoria umanităţii, fără îndoială în istoria noastră recentă. Mai lucid sau în orice caz mai puţin dator să-i facă complimente viitorului preşedinte Iliescu, care avea să fie ales cu o zdrobitoare majoritate în ”Duminica Orbului”, acum uitatul Octavian Paler se arăta îngrijorat de ”exaltarea de tip coreean” care cuprinsese atunci o largă pătură a populaţiei Românei.

Las la o parte motivele acesteia din urmă şi rolul pe care ”noua Securitate” l-a jucat în proliferarea ei, pentru a mă referi doar la zîmbet. Lui Ion Iliescu zîmbetul său larg, afişat aproape indiferent de împrejurare (astfel încît nu pot să nu mă întreb cît din acel zîmbet s-a şters în zilele pandemiei Covid-19), i-a rămas ca un fel de ştampilă, ca aceea cu care a fost ales în cele două tururi de alegeri. Apoi a venit un preşedinte care a zîmbit mult mai puţin. Emil Constantinescu a găsit o ţară cu visteria goală şi îndatorată mult peste puterile ei economice, deşi la zidul de la Tîrgovişte fostul dictator o lăsase cu datorie externă zero şi cu ceva bani adunaţi, dar cu economia vraişte, cu o populaţie înfometată la limita subzistenţei, în care nici măcar activiştii de partid nu mai zîmbeau, pentru că nu ştiau cum să mai răspundă pretenţiilor din ce în ce mai aberante ale lui Ceauşescu. Aşa se explică şi multe din motivele zîmbetului lui Iliescu, pe el nu-l interesa nici succesiunea, nici viitorul mai îndepărtat – nu ştia oare că va trăi atît de mult? Al doilea preşedinte n-a avut motive să zîmbească nici după ce, printr-un efort considerabil, a scos ţara din falimentul nedeclarat: au plecat minerii din nou către Bucureşti, dar nu să planteze flori. A venit războiul din fosta Iugoslavie – astfel încît zîmbetul său a rămas, din nefericire pentru singurul preşedinte cu adevărat democrat din scurta istorie republicană a României, dar şi pentru noi, doar acela din afişele sale electorale.

Traian Băsescu a transformat apoi zîmbetul fostului său şef de la Frontul Salvării Naţionale Ion Iliescu într-un rîs hăhăit, dar asta ştie toată lumea şi nu ştiu cîţi dintre cei care i l-au provocat sau i l-au admirat fără rezerve mai au chef să-şi amintească de asta.

Preşedintele de acum nici nu ştie să zîmbească. Nu ştiu de ce, motive teoretic ar avea, are ”guvernul lui”, cu care se joacă după pofta inimii, la orice oră şi-n orice zi vrea. L-am văzut schiţînd un zîmbet doar cînd a îmbrăcat o geacă roşie şi a făcut o ”baie de mulţime”, cînd cu ”Ordonanţa 13”, un prilej nesperat de re-trezire a amintirilor plăcute din campania electorală.  Poate e mult prea preocupat, ori poate, mai îngrijorător, ştie ceva ce noi nu ştim. În orice caz, nici multe motive n-ar mai avea. Şi românii s-au săturat destul de repede de atmosfera de clasă admonestată în care trăiesc deja în al doilea mandat, dar pentru prima oară nici nu spun că ”înainte era mai bine”. Ar vrea din nou un zîmbet, dar e greu de spus că vom mai vedea noi, prea curînd, ”zîmbetul larg al preşedintelui”. Cum ar fi să auzim ”spălaţi-vă pe mîini”, cu zîmbetul lui Ion Iliescu?