Comentariu Ovidiu Iordan: Marţi, după Paşte...

Cum, necum, iacătă că am dat noi şi ”bacaloriatul ăsta” - pe cât de greu şi sfâşâietor, pe atât de frumos şi înălţător - numit ”Paşte”!

Mai târâş, mai grăpiş, mai pe furiş, mai cu mantă şi cu mască – obligat, forţat – başca de la ”distanţă fizică”... cert e că ni ”s-a” dat! Şi nu ni s-a luat! Cât despre distanţa mistică, spirituală... despre aceasta nici nu mai vorbim! Deocamdată încă ne facem siesta după mielul domnului X., care domn ni l-a dat de la Obor la un preţ rezon, de pandemie! Referitor la Mielul Domnului D., care ne-a dat Lumina de la biserica itinerantă direct la uşă sau la poartă - nu doar la lumânare sau în candelă, ci şi în suflet - ei bine, despre aceasta mai vorbim noi! Acum însă aproape c-a trecut şi Paştele şi – încet, dar sigur – începem să ne gândim la ”alte alea”! Că doar e marţi, după Paşte...

Odată Lumina cea Sfântă şi Harică pogorâtă la Sfântul Mormânt, apoi aterizată pe Otopeni şi răspândită ca un virus bun în toată ţara, ne-am bucurat fiecare dintre noi, plini de candoare şi dor de cele sfinte şi curate ca un zâmbet de copil! Şi parcă am preţuit mai mult ca niciodată inefabilul fior divin al Învierii! Cu adevărat, în vremuri de cumpănă, cu toate bisericile închise, sufletele s-au deschis mai mult ca niciodată! Că Dumnezeu lucrează prin paradoxuri, ştiam! Acum, am şi simţit! Aşa cum am simţit şi prezenţa nepământeană – şi totuşi atât de familiară – a lui Iisus! Cel Viu! De sus! Şi din noi! Astfel, ne-am deschis din nou inimile!

Doar că orele au trecut, la fel şi zilele, nopţile, gândurile şi emoţiile... Şi apoi am deschis din nou televizoarele, instagram-urile şi whatsapp-urile... Şi uite aşa, în tot răstimpul ăsta, a ”cam” dispărut sentimentul miracolului! Trist, dar adevărat, orice minune ţine trei zile! Să intre oare şi Sfânta Sărbătoare a Paştelui în această categorie spirituală pe cât de intensă, pe atât de efemeră?!

Da şi nu! Da, pentru că – volens, nolens – durul ”reality-check” ne-a trezit din atemporala visare pascală! Nu, pentru că Lumina, odată primită, în suflet şi nu doar în candelă, se cuibăreşte acolo, undeva, într-un cotlon tainic al sufletului nostru, al fiecăruia! Unde nici un întuneric, exterior sau interior, n-o poate stinge! Pericolul suntem doar noi înşine, odată reluaţi de valurile anxietăţii, panicii şi scenariilor apocaliptice... În acest caz, tot tabloul ni şi ţi se va înfăţişa – retroactiv - rece şi cinic. Luat lumină: checked! Agăţat de speranţă: double-checked! Acaparat de melancolia de după Paşte: ”work in progress”...

Şi acum ce urmează, începând de marţi, după Paşte?! Mai precis de marţi seara spre ziua de miercuri - când tu citeşti aceste rânduri – şi când revenirea la realitate se reinsinuează ca o implacabilă citire a contoarului! Cu al ei aparent neverending pandemic story, care-ţi tulbură deopotrivă mintea şi sufletul! Cum facem să nu cădem din nou în capcana deznădejdii punctuale, naţionale, globale şi a sfâşâierilor interioare?!

Avem, probabil, o singură soluţie înţeleaptă de ordin spiritual, emoţional şi chiar pragmatic! Să rămânem în starea de lumină sufletească adevărată, autentică! Care să nu ne pâlpâie doar în candela între timp uitată, ci, mai ales, în inima regăsită! Cu speranţă, cu optimism, cu bucurie! Cu toate cele care ne fac să ne regăsim sensul, ”drive”-ul de a merge mai departe! Şi apoi le vom reporni pe toate; businessul, economia, România! Dar, mai întâi, trebuie să ne repornim pe noi!

Printr-o putere dincolo de noi am primit în dar Lumina, Din nou. Iar în aceste vremuri de restrişte avem nevoie de Ea mai mult ca niciodată! Şi nu doar metaforic, ci şi motivaţional! Hai, să folosim această scânteie spre a reaprinde focul credinţei, al încrederii şi al speranţei! Începe cu tine! Altminteri, darul a fost în zadar! Degeaba vom fi revăzut a şaptea oară ”Iisus din Nazareth” şi a treia oară ”Patimile lui Hristos”... Şi totul va rămâne o simplă bifă dată în vremuri disperate, o altă completare a ”time-sheet”-ului nostru nostru pseudo-spiritual, cel de toate zilele... După care ne vom întoarce la grijile, lamentările şi zădărniciile noastre...

”Şi totuşi... iubirea” pentru un nou început începe să ne învăluie, asemeni unui efect Placebo, mai puternic decât însuşi temutul coronavirus! Pentru că, încet-încet, începem să scăpăm de teamă, să ne scuturăm de scenariile halucinante cu prea multă distopie şi fandaxie şi să păşim din nou pe ”Strada Speranţei”, vorba cântecului! Şi astfel, nu mâine, nu poimâine, nu peste o săptămână, dar, poate, peste o lună şi ceva... soarele va străluci iar şi pe strada noastră, atât de pustie... Şi atunci, după atâta tristeţe şi dramă, ne vom putea bucura, din nou, cu adevărat! Individual, social, economic, sportiv, artistic, recreaţional, spiritual!

Până atunci, nu ne rămâne decât să devenim campioni ai răbdării de nivelul ”Guinness Book” şi să privim partea plină a paharului: în tot acest timp aparent ”mort”, fiecare dintre noi şi-a ”înviat” părţi latente din viaţa sa! Deopotrivă exterioară şi interioară! Astfel, mulţi dintre noi ne-am regăsit pasiunile demult uitate, jocurile copilăriei, familiile şi – de ce nu – şi pe noi înşine şi chiar pe copiii cei plini de candoare, zâmbete şi râsete care eram cândva... Aşa că tot ce trebuie să facem este să ţinem, în continuare, Lumina aprinsă! Să nu o stingem marţi, după Paşte! Şi, astfel, cine ştie, poate că marţi, după Înălţare, vom fi iarăşi liberi să ne zâmbim prin parcuri – regulamentar, de la 2 metri distanţă – sub soarele unei noi speranţe! Una mai mare decât cea de azi, din mult aşteptata lună mai, de la care sperăm să primim în dar o nouă minune...         
 

Autor: Ovidiu Iordan