COMENTARIU Valeriu Şuhan: Cătuşele, recuzită sau obiect de veneraţie...

Redăm comentariul semnat de Valeriu Şuhan:

Cred că nu supăr pe nimeni spunând că deja, sunt ani de când asistăm la un spectacol grotesc cu umilinţa şi umilirea publică a unor persoane, femei şi bărbaţi deopotrivă, intrate în malaxorul justiţiei din România. Persoane vinovate sau nu, au fost expuse cu bună ştiinţă zic eu, oprobiului public, dispreţului şi chiar urii, deşi calitatea lor procesuală era doar aceea de suspect. Adică, un om împotriva căruia nu se pronunţase nici o hotărâre a vreunui judecător, prin care să se fi constatat vinovăţia lui în mod definitiv şi irevocabil.

Sigur că imagini, informaţii mai mult sau mai puţin confidenţiale, în referire la astfel de cazuri, au fost mediatizate. Mass media şi-a făcut treaba, a informat. Unele, în mod onest, altele dimpotrivă, tendenţios, potrivit conştiinţei, pregătirii ori intereselor, uneori oculte. Mai nimeni nu prea şi-a pus şi nu-şi prea pune problema dacă ceea ce se constituie în acuzarea împotriva împricinatului, e chiar adevărat. S-a dovedit a fi suficient stimululul mediatic pentru ca civilizaţia ”publicului” să dispară şi să facă loc unor sentimente şi porniri iraţionale, mergând până la ură, unei modificări dramatice a propriei personalităţi sau cine ştie, să scoată la iveală adevărata faţă, hidoasă e adevărat, a eului propriu.

Cam trist, dar şi înfricoşător... I-am întrebat pe mulţi dintre cei care se manifestau ca atare, dacă ştiu ce a făcut cutare sau cutare acuzat, mă rog, suspect, iar răspunsurile au fost fie ”pe lângă”, adică de tipul ”ce, pe Al Capone nu l-au luat pentru altceva ?!”, fie de-a dreptul fără noimă, adică, ”bine le face, că nu se mai satură”. De ce anume nu se mai satură ăia, ”fir-ar ei ai dracu’ ”, n-am reuşit să aflu, dar cu siguranţă, am aflat că suntem extrem de influenţabili. Asta ca să mă exprim elegant. Iar spiritul dreptului, pentru noi, cel puţin deocamdată, este un pod prea îndepărtat. Din nefericire.

Acest sentiment mi-a fost accentuat de ”topping”-ul adăugat de discursul public, care a adăugat limbajului juridic noi sensuri şi „valori”. Un termen extrem de clar definit, cuvântul ”penal”, a devenit în mod oficial, nu numai oficios, o trivialitate juridică. Până acum, ştiam că dreptul poate fi penal, codul ( în sensul de lege ) poate fi penal, sau că un dosar poate fi şi el, penal. Ei bine, discursul public ne-a arătat că suntem neştiutori, limitaţi şi ne-a ”învederat” că şi un om poate fi penal, la rândul său. Rămâi mut! Cum adică, un om să fie penal?! E imposibil ! Si cu toate astea, iată că termenul folosit ca atare, nu numai că şi-a făcut loc dând din coate, în limbajul acceptat, dar a ”prins” în mintea oamenilor cărora le-a indus în mod pervers, că folosirea sa în sensul acela, este pe deplin corectă. Cutare e penal ! Absolut, hidos…

Pentru că nu era deajuns această siluire, a mai venit una, de data asta un cuvânt inventat, puşcăriabil… Complet aiurea ! O fi limba română o limbă bogată în sensuri, dar cu asta au cam compromis fasolea. De oriunde te-ai uita, este cert că spectacolul cătuşelor nu este nici pe departe o dovadă a forţei legitime a sistemului judiciar, ci dimpotrivă.