COMENTARIU Valeriu Suhan: Consilierul ministrului şi bastonul lui Ghiţă Pristanda

Acum câteva zile, am citit o … chestie, rezultatul meditaţiei domnului Berbeceanu, consilier al ministrului de interne, domnul Marcel Vela.

Domnul Berbeceanu este o figură binecunoscută, fost poliţist la ”crimă organizată”, un om cu experienţă, ai zice. Cel mai probabil că aşa e, în sensul că o fi văzut multe la viaţa lui.

Zicea deci domnul Berbeceanu, de la nivelul înaltei sale funcţii în Ministerul Afacerilor Interne, că ”la violenţă se răspunde cu violenţă”. Referirea era la o intervenţie a poliţiei într-un scandal mediatizat peste măsură.

Nu m-am aşteptat ca alegaţia domnului Berbeceanu să fie atât de repede ilustrată într-un mod tragic, de evoluţia unor fapte şi întâmplări.

Practic, din păcate, domnul Berbeceanu a fost confirmat în ”înţelepciunea” afirmaţiei sale.

La puţin timp după ce consilierul ministrului de interne  a emis acea ”judecată”, şeful poliţiei din Bolintin Vale, împreună cu o întreagă echipă după el, descinde la casele unor ţigani şi-i ”îmbastonează” într-o manieră medievală.

Imaginile cu scenele respective ajung în spaţiul public şi de aici, scandalul mediatic şi nu numai.

Rezultatul ? Victimele agresiunii poliţiei şi ”simpatizanţii” lor, revarsă un fluviu de invective la adresa poliţiştilor în general şi a celui din Bolintin în special, laolaltă cu ameninţări de o violenţă rară. Familia poliţistului este vizată, ca şi copilele acestuia, care sunt ameninţate că vor fi violate. Înspăimântător...

Ei bine, da, domnule Berbeceanu ! Uite că gândirea dvs. naşte prozeliţi, numai că nu în direcţia în care vă aşteptaţi dvs. Violenţei i se răspunde cu violenţă. Mă-ntreb dacă vă simţiţi responsabil în vreun fel.

Poliţia nu este în nici un caz bătăuşul mai mare chemat să facă ordine în curtea şcolii, sau la colţul străzii, căci cam la asta s-ar reduce maniera de a privi lucrurile din perspectivă profesională, a domnului Berbeceanu.

Poliţia este sau ar trebui să fie instituţia  a cărei menire principală este siguranţa cetăţeanului, indiferent cine este el.

Poliţia este sau ar trebui să fie instituţia care să vegheze în numele şi pentru cetăţean, la buna funcţionare a societăţii.

Poliţia trebuie să fie fermă impunând legea prin forţă, dacă e nevoie. Forţa nu înseamnă neapărat violenţă, ci acţiunea, intervenţia, prevăzută de lege, desfăşurată cu mijloace legale, şi adaptată proporţional condiţiilor concrete, graduală ca intensitate şi amploare.

Ce s-a rezolvat punând în aplicare ”conceptul” domnului Berbeceanu ? O tragedie.

Poliţistul respectiv va răspunde penal, cu tot ceea ce presupune asta, familia sa este terorizată, copilele lui nu mai vorbesc, comunitatea a fost agitată paroxistic, acuzaţiile şi ameninţările curg, tensiunea e maximă şi poate exploda în orice moment, aşa încât forţe poliţieneşti trebuie alocate acolo, deşi ar avea alte misiuni.

Acesta este rezultatul concret al acestui tip de gândire gregară. Regret că trebuie s-o spun, dar aşa e.

N-aş vrea să fiu înţeles greşit ! Nu optez pentru lipsă de fermitate din partea poliţiei, pentru o poliţie de tip judecător de pace. Nici pe departe !

M-am confruntat şi eu cu indivizi care au scos cuţitul, pentru că pe vremea aia nu existau ”mascaţi”. Tu judiciarist, te ocupai de tot, de la informatori, până la a-i pune cătuşele hoţului. Acum, n-o fi de mirare că cei mai mulţi dintre ei nu voiau...

Nu e o scuză, nici pe departe, dar până la urmă, domnul Berbeceanu exprimă la modul frust, o stare de fapt generată de ani de indiferenţă faţă de această instituţie, a Poliţiei.

Cei mai mulţi dintre guvernanţi au privit-o cu o superioritate de nimic justificată, miniştrii de interne fiind, cei mai mulţi, incapabili să înţeleagă complexitatea instituţiei.

De aici şi pleiada de şefi care fie că n-au prea avut treabă cu infractorii, fie că au provenit din rândul subofiţerilor sau chiar al şoferilor.

Guvernanţii de până acum, în marea lor majoritate, au privit poliţia din perspectiva lui Caragiale, ca pe Ghiţă Pristanda.

Până la pierderea autorităţii şi a respectului nu e decât un pas, iar prin concepţii de tip Berbeceanu, acesta e pe cale a fi făcut.