EDITORIAL Valeriu Şuhan: Şmenul mediatic

Sigur, ca orice ”şmen”, ăsta cu ”uite-o, nu-i” presupune în mod incontestabil, o anumită abilitate, nu numai de manualitate, dar şi de exerciţiu al persuasiunii.

Nu-i uşor, deloc, să-l prosteşti pe unul sau chiar pe mai mulţi, într-un asemenea hal şi să le iei banii.

Să-i faci din viteza mâinii, a gesturilor, dar şi din vorbe.

E adevărat, câteodată mai e nevoie şi de nişte complici, care-şi iau şi ei ”pinca” pentru contribuţia lor la prostirea fraierilor.

Mă uit uluit cum se construieşte din nimic o poveste mediatică având în centru un prost, mare, căruia i se mai adaugă acum, încă unul, ambii insipizi, inodori şi incolori.

Primul dintre ei, beat de fericire că-i ”idolul femeilor”, s-a filmat pe el, pe nepoţii şi cumetrii lui sau ce-or fi fost ei, făcând scandal şi înjurând poliţia.

Bun, Poliţia a venit, cu tot cu Jandarmerie, i-a împachetat, i-a luat, iar viteazul ăla s-a dus direct în arest.

Al doilea, mai cu moţ, dar tot aiurea în căruţă, s-a filmat pe sine cum îi înjura pe poliţiştii de la o secţie din Bucureşti. Pentru că îl duce mintea tot ca pe primul, a postat pe internet imaginile alea iar acum, doarme în arest.

Mari şmecheri, într-adevăr!

Cea mai mare şmecherie a unui şmecher este să stea departe de puşcărie.

Ăştia doi s-au dus acolo, nu neapărat pentru că acolo le era locul, ci pentru că s-au cerut ei înşişi ”înăuntru”. E adevărat, cu talent şi insistenţă !

Că aceşti oameni şi-au dorit a fi recunoscuţi ca ”şmecheri”, e evident.

Ceea ce au reuşit, a fost să cadă într-un ridicol deplin.

Acum însă, nu e vorba despre ei. Atât i-a dus capul, atât au făcut. Sincer, îmi pare rău pentru ei. Nu e nici un câştig nici pentru ei şi nici pentru noi, ăştialalţi.

Surpriza vine, pentru mine cel puţin, de la unele media care încearcă din răsputeri să-i prezinte pe cei doi ca fiind nişte ”mărci” în mediile infracţionale.

De asemenea, că faptele lor sunt ieşite din comun şi cu un mare grad de spectaculozitate infracţională

Adevărul este mult, mult mai prozaic şi de o banalitate vulgară.

Astfel de fapte sunt manifestări ale unor indivizi asociali şi se regăsesc în cazuistica destul de frecventă a multor unităţi de poliţie. Ceea ce le evidenţiază, este doar contextul stării de urgenţă, dovedind o dată-n plus, precaritatea indivizilor respectivi.

Eforturile lor de a deveni ”eroi”, păreau a fi deşarte.

Iată, însă, că o nesperată, dar consistentă mână de ajutor pentru aceşti nefericiţi şi stupizi veleitari, vine din partea media. O parte din ea, bineînţeles.

Aceasta se chinuie de câteva zile să întreţină subiectul, deşi el ar fi trebuit deîndată, prezentat şi pus punct.

E evident cred, pentru toată lumea, că astfel de situaţii care presupun intervenţia în forţă a poliţiei, sunt de natură a provoca emoţii puternice printre cetăţeni.

A întreţine această emoţie şi a o amplifica în mod artificial este, tot atât de evident, periculos. În acest mod, se poate contribui la declanşarea unei psihoze, iar efectele ei pot fi catastrofale.

Presiunea psihică asupra oamenilor care stau în case de şase săptămâni, a devenit suficientă pentru a nu mai adăuga alte cauze de stres, de angoasă, cu mare potenţial de panică.

Chiar nu cred că acele media au urmărit sau urmăresc un asemenea scop, dar cu siguranţă, e nevoie de (mult) mai multă responsabilitate. Atât faţă de societate, cât şi faţă de sine, pentru că cei care ar trebui să-şi dorească o presă serioasă, profesionistă şi responsabilă, par a fi tot mai puţini.

Dacă vreodată, au fost mulţi...

Şi-atunci ?! Să nu-mi spuneţi că-i vorba de audienţă, că vorba prestidigitatorului şmenar – uite-o, nu-i...