COMENTARIU Valeriu ŞUHAN: Între Cer şi Pământ...

Creştinii se adresează Tatălui Ceresc cu rugăciunea care chiar aşa se numeşte, „Tatăl Nostru”.

Ni-l închipuim pe stăpânul Vieţii şi al Morţii în ceruri, ochiul universal care veghează asupra vieţii de aici, de pe Pământ.

Lui îi cerem totul, în El ne punem speranţele, Lui îi promitem că vom fi mai buni.

Dar de trăit, trăim aici, pe Pământ.

Aici ne împlinim visele, ne consumăm dramele, ne definim speranţele.

Din infinitul Universului, Creatorul a ales Pământul ca „acasă” pentru noi.

Cât de mult ne poate iubi El dacă a ales pentru noi această splendoare, Planeta Albastră !

Înţelepciunea grecilor antici a închipuit mituri fără de moarte care ne transmit istorii pilduitoare şi întâmplări fantastice cu personaje plăsmuite fabulos de o imaginaţie fecundă.

Ei sunt cei care au personificat planeta, i-au spus Geea, au zeificat-o şi au luat-o drept Mamă.

Mama Pământ.

Mama oamenilor şi a tuturor zeilor.

Acest simbol al primordialităţii nu se mai bucură demult de veneraţie.

Din nefericire...

Azi, Mama Geea e în suferinţă.

Din cauza noastră.

O nesocotim de prea mult timp, iar preţul pe cale să-l plătim e chiar viaţa noastră.

Inconştienţi şi stupizi.

Când am văzut prima oară „Avatar” ceea ce  mi-a rămas în minte a fost „Home Tree”, sistemul neurologic bio-botanic al tuturor organismelor planetei Pandora.

Sursa, sensul şi armonia vieţii pe Pandora.

Mi-ar plăcea să avem şi noi, pe Pământ, un „Home Tree”.

Şi mi-ar plăcea să fie în grădina asta fabuloasă numită România.

Să stăm desculţi în faţa lui şi să scormonim cu degetele căutând amintirea strămoşilor, fii ai aceleiaşi mame de când e Lumea.

Acest copac al vieţii ar trebui să fie în Deltă.

Acolo unde apele se ţes cu uscatul iar Mama Geea respiră veşnic proaspăt, aerul sărat al Mării...