COMENTARIU Valeriu ŞUHAN: Zburătorul inimii de primăvară…

În eposul popular românesc, Dragobete, dezinvolt, frumos, tumultuos, cuceritor, impetuos, nemuritor, este personajul fantastic la care visează tinerele fete.

Originile păgâne ale mitologiei româneşti îl arată pe Dragobete ca personificare a bunei-dispoziţii, a veseliei, cel despre care se crede că aduce iubirea în suflet şi în casă.

Zburătorul legendar care l-a inspirat pe Eminescu.

După suavul şi delicatul Sfânt Valentin preotul iubirii, la noi, vine năvalnicul Dragobete.

Deşi mai „bătrân” decât Valentinus, el se reinventează anual, de fiecare dată tânăr şi în deplină putere, anunţând primăvara cu sevele ei proaspete.

În termenii de azi, mai lipsiţi de efuziune, ai zice că Dragobete e un haios.

Ba unii, filozofi de ocazie cu idei corecte politic, ar zice chiar că e „sexist”.

Apare năvalnic după cum spuneam şi tulbură simţurile delicate ale fetelor, ameţindu-le cu farmecul său păcătos.

Dragobete aduce cu el în acest Univers al iubirii, o abundenţă de senzual, frust şi direct, iar referirile la cultul fertilităţii, al fecundităţii, sunt explicite.

Pentru că la noi dramatismul nu poate lipsi, de ziua asta, a Dragobetelui, se leagă frăţiile de cruce între băieţi sau fete, consfinţite prin sânge.

Crestăturile de cuţit de pe antebraţele lor, le rămân pentru totdeauna, ca amintiri ale unui jurământ greu.

Acum, nu se mai practică astfel de obiceiuri „barbare”, aşa că cei mai mulţi îl percep pe Dragobete ca fiind păstrătorul iubirii.

Azi, despre „zânul” Dragobete s-ar spune că e un iubăreţ şi ar putea fi bănuit chiar de înclinaţii spre „one stand night”, mai degrabă.

El nu e un cuminte, o figură calină, blândă, precum Valentinus.

Până la urmă, era un cioban.

Da, dar nu orice cioban, era băiatul Dochiei, ceea ce-l înnobilează.

Cosmogonia cu care e asociat, îl face mai persuasiv şi actual pentru generaţiile de azi, „smarţi” cu capu-n nori, câteodată.

Mie-mi place Dragobete !

E mai… smart !