COMENTARIU Vasile Neacşa: Uniunea Europeană propune „Generaţia viitoare UE”. Cine plăteşte banii distribuiţi sub forma de subvenţii sau împrumuturi? Cine sunt câştigătorii şi cine sunt perdanţii?

În acelaşi timp Comisia se gândeşte să aplice noi impozite, cum ar fi o misterioasă taxă, care nu se ştie cum va fi calculată, dar care este „realizabilă” (Comisarul European pentru Buget, Johannes Hahn). Impozitul va cădea pe umerii marilor companii, care realizează beneficii semnificative în spaţiul UE. Acest impozit va aduce la buget 10 miliarde Euro/anual şi va fi o resursă proprie a UE. Altfel spus, CE şi-a calculat că are nevoie de cca. 10 miliarde Euro/an, dar nu ne spune încă cine va fi impozitat, cum şi, mai ales, cu cât. Totul depinde de caţi bani avem in buzunar. Scenariu sună ca unul dintr-un film despre Vestul sălbatic!

Pe lângă această taxă mai sunt programate şi altele, cu participare directă la bugetul UE: o taxa digitală, o taxă de carbon la frontieră şi o creştere a taxelor impuse companiilor de aviaţie şi maritime. Tot în acest sens, pentru a colecta bani la bugetul UE, Comisia a atacat un punct sensibil pentru cele 27 de ţări membre. Acest punct se numeşte rabatul. Acest rabat, de care beneficiază câteva ţări mai bogate, în frunte cu Olanda, aduceau un echilibru în raport cu fondul de coeziune. Ţările mici dar bogate obţineau rabaturi de la participarea la bugetul UE iar ţările mai noi intrate şi mai sărace primeau banii prin fondul de coeziune pentru aşi dezvolta mai rapid economia. Sistem de rabat, obţinut pentru prima data de Guvernul britanic, condus la acea vreme de Doamna Margaret Thatcher, obţinea, începând din anul 1985 miliarde de Euro ca bani returnaţi. Rabatul britanic s-a datorat în principal Pactului Comun privind Agricultura, care deţinea o pondere de 70% din totalul bugetului UE.

Iar Marea Britanie nu beneficia de bani din PAC, deoarece nu are o agricultură dezvoltată. În situaţia prezentă, Olanda şi Suedia nu doresc să renunţe la rabat (Germania este singura care mai beneficiază), de care se bucură în prezent, considerând că participă supra-proporţional la bugetul actual al UE - ca să nu mai vorbim de o eventuală creştere a participării la bugetul 2021-2027, aşa cum se argumentează în prezent.

Deci plata acestor trilioane de Euro, care vor fi împrumutate de UE şi distribuite cu generozitate ţărilor şi companiilor, va fi făcută, într-un final, de omul de rând. Toate impozitele care vor fi introduse, pentru a plăti împrumutul, se vor adăuga, într-un final, pe produsul cumpărat sau serviciul oferit de companii. Altfel spus: ce cumpăram azi cu 1 Euro va costa mai mult începând din 2021. Dar probabil cel mai nedrept lucru este ca viitorul copiilor noştri este amanetat pe lungă durată, ei urmând să plătească împrumutul timp de 30 ani, începând din 2028. In Belgia 20% din populaţia activă şi-a pierdut definitiv locul de muncă. Iar fiecare familie a pierdut în medie 1.626 Euro (La Libre.be - 22 mai 2020). Cea mai afectată categorie sunt tinerii între 18-24 ani, adică tocmai cei care ar trebui să plătească facturile în viitor. În Marea Britanie 40% din IMM-urile care au contractat împrumuturi de la Guvern în această perioadă de pandemie se aşteaptă să nu mai plătească creditul (The Telegraph, 22 mai 2020) iar 600.000 de oameni si-au pierdut definitiv locul de munca ( BBC service-17.06.2020).

O paralela interesantă ne sugerează fostul comisar european, Joaquín Almunia, în Raportul sau (Lessons from financial assistance to Greece) de 167 pagini, publicat la 11 iunie a.c. cu privire la criza prin care a trecut Grecia. „La 21 februarie 2019, preşedintele Consiliului de conducere al MES ( Mecanism de Stabilitate Europeana) m-a numit să conduc această evaluare independentă” . „Asistenţa financiară (acordata de UE) a permis instituţiilor din Grecia să îşi îmbunătăţească performanţele şi să ajungă la standarde europene. În acelaşi timp, Grecia şi cetăţenii ei au suferit consecinţele a opt ani de ajustare economică” … „nu am acordat suficientă atenţie nevoilor sociale, de bază, ale populaţiei elene”. „Programele impuse au ridicat întrebări fundamentale cu privire la interdependenţa economică, financiară şi politică a zonei Euro’’.

La întrebarea simplă: cine sunt câştigătorii şi cine sunt perdanţii în această criză sanitar-medicală nu pot da un răspuns complet. Ştim cu siguranţă cine sunt perdanţii - oamenii de rând, din toate colţurile lumi, care trudesc să îşi asigure pâinea de zi cu zi. Câştigătorii se întrevăd pe undeva. Chiar dacă Fondul „Generaţia Viitoare EU” va fi aprobat - fie în varianta propusă, fie într-o variantă modificată, în dimensiunea orientativă de 750 miliarde Euro, Uniunea va trebui să se împrumute pe piaţa financiară mondială şi să emită bonduri, pe care le va vinde. O parte din bonduri vor fi cumpărate de persoane, altele vor fi achiziţionate de entităţi financiare din spaţiul Uniunii Europene. Dar, cu siguranţă, cea mai mare parte a bondurilor vor fi achiziţionate de marile trusturi financiare din SUA, China, Marea Britanie, Australia, Qatar, Oman sau Arabia Saudită...

În perioada 2008-2010, în plină criză financiară, banca americană Merryll Lynch a primit un împrumut de la fondul public din Singapore, Temasek, în valoare de 6,2 miliarde dolari. Fondul de investiţii american, condus de Christopher C. Davis, a împrumutat şi el o suma necunoscută aceleaşi bănci. Banca Morgan Stanley a solicitat şi a primit de la fondul China Investment Corporation (CIC) 5 miliarde dolari.

Citigroup a făcut apel la fondul de investiţii publice din Abou Dhabi pentru un împrumut de 7,5 miliarde dolari. Potrivit magazinului Trader Monthly din 6 aprilie 2008, 100 de curtieri din SUA au încasat, în plina criză financiară, 30 de miliarde de dolari. Fonduri de investiţii, precum cel deţinut de Warren Buffet, Berkshire Hathaway sau John Paulson, Paulson & Co din Statele Unite sunt extrem de interesate să obţină avantaje pe piaţa europeană. Şi lista poate continua în acest sens. Totodată mai trebuie observat că sumele investite deja de China în Uniunea Europeană sunt extrem de importante. Investiţiile s-au făcut în ţările mai bogate din UE dar, de acum înainte, nu trebuie exclusă nici periferia Uniuni. China nu poate renunţa la Europa aşa cum nici Europa nu poate renunţa la China, din motive de ordin economic (aşa cum am arătat mai sus) şi în viitor de ordin financiar. La 27 mai 2020, Doamna Angela Merkel, Cancelarul Germaniei, declara făcând referire la viitoarea exercitare de câtre Germania a Preşedinţiei rotative a Uniunii Europene: „relaţiile noastre cu China vor fi prioritatea politici noastre externe” (www.kas.de ).

Plata bondurilor va fi o povară enormă pentru „Generaţia viitoare UE”! Dumnezeu să îi ajute!

„Îi vom uimi cu ingratitudinea noastră” - Felix Schwarzenberg, Prim-Ministru al Imperiului Austriac,1849.

Bruxelles, 22.06.2020

Ph.D Profesor Vasile Neacşa