Ion Cristoiu: Alexandru Ioan Cuza e primit la intrarea în Bucureşti de 100.000 de persoane entuziaste. Niciuna n-a venit să-l apere cînd a fost dat jos prin Lovitura de stat

Publicistul Ion Cristoiu nu exclude ca entuziasmul poporului la sosirea lui Alexandru Ioan Cuza la Bucureşti, în februarie 1859, apoi la debarcarea acestuia, urmată de întronarea lui Carol I, un prinţ străin, să nu fi fost real, ci doar rodul fanteziei celui care a fost martor ocular la aceste evenimente şi le-a relatat ulterior.

Redăm intergal editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„Lucrînd la studiul despre vizita lui Al. I. Cuza la Constantinopol, descopăr că Principele beneficiază de o primire ca-n basme în 8 februarie 1859, la venirea în Bucureşti, pentru a-şi lua în primire Domnia Valahiei.

Găsesc relatarea festivităţilor în Jacques Paumay către A. Vrière, ministrul de Externe al Belgiei, document expediat în 10 februarie/22 februarie 1859:

<De la ora 10 dimineaţa, întinsa cîmpie de la Băneasa, situată dincolo de una din barierele Capitalei, era invadată de lume, trăsuri şi o mulţime de călăreţi; a fost ridicat un cort în care autorităţile militare şi civile, membrii municipalităţii şi conducătorii diferitelor corporaţii îl aşteptau pe domnitor pentru a-i oferi urmînd un vechi obicei, «pîine şi sare». Şase sute de miliţieni au fost mobilizaţi. Toate casele din oraş erau pavoazate; pretutindeni drapele, ghirlande de flori, pretutindeni această deviză scrisă cu caractere mari: Unirea face puterea.

După sosire, principele s-a întreţinut cîteva clipe cu ministrul de Interne, domnul Golescu, apoi, după ce a adresat cîteva cuvinte conducătorilor corporaţiilor, a urcat într-o trăsură de gală, avînd în dreapta sa pe domnul Golescu (fără îndoială datorită unei stîngăcii a acestuia din urmă) şi a traversat astfel întregul oraş escortat de trupe, boierime şi popor, în zgomotul celor mai vii aclamaţii şi în mijlocul unei ploi de buchete care erau aruncate din toate părţile asupra trăsurii sale; el s-a dus direct la Camera legislativă, unde a fost primit de cler, miniştri şi deputaţi (...).

Se poate evalua la 100.000 numărul persoanelor care au însoţit pe tot parcursul cortegiul, domnind cea mai mare dezordine, iar jandarmeria şi poliţia nu au putut ţine mulţimea la respect. Strigătele de: Trăiască Cuza, Trăiască domnul nostru, Trăiască Alexandru, Trăiască Unirea etc., nu au încetat nici o clipă. În sala deputaţilor, ropote de aplauze au acoperit vorbele principelui; în sfîrşit, peste tot, i-au fost făcute cele mai vii demonstraţii; poporul, mai ales, este într-o stare de entuziasm fără egal.

Seara, Alteţa Sa a fost la teatru, unde s-a prezentat în limba română o piesă de circumstanţă, cea mai entuziastă primire salutînd prezenţa sa>. (Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană. Documente externe, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pg. 402-403).

Peste şapte ani în 1866, în apărarea aceluiaşi Cuza, debarcat de Complotişti, nu iese nici un bucureştean în stradă.

De o primire ca-n poveşti se bucură însă cel care i-a luat locul Domnitorului detronat:

 Carol I.

Aceiaşi români se isterizează acum, cel puţin potrivit mărturiilor, la venirea Prinţului Carol.

Binecunoscutele telegrame

Memoriile lui Carol I, apărute în 1939, la Editura Universul, sub titlul Din viaţa regelui Carol I al României – de un martor ocular, se ocupă printre altele şi de primirea făcută Prinţului Carol la descinderea pe pământ românesc. Dacă ar fi să credem martorului care-l urmăreşte pe Prinţ cu un ochi tipic unei perioade care dăduse <Hora Unirii> şi snoava cu bolovanul lui Moş Ion Roată, populaţia Regatului unit manifesta un entuziasm delirant faţă de noul conducător. Nici n-apucă Prinţul să se urce pe tron, că şi încep să curgă telegramele de felicitare (Ah, aceste telegrame care vor face o glorioasă carieră în istoria ulterioară a României!): <Primul ministru şi Dimitrie Sturdza vin să facă diferite rapoarte Prinţului. Ei aduc sute de telegrame de salutare din toate părţile ţării>. De altfel, telegramele par a se fi pus în mişcare cu mult înainte, cînd Carol I nici n-ajunsese în ţară.

Pe 8 mai 1866 se decide ca Prinţul Carol să pornească spre Principate. Pe 9 mai, potrivit Memoriilor, parvine la Düsseldorf, unde Carol îşi făcea bagajele, o telegramă din Turnu Severin: <Prinţul e felicitat pentru apropiata-i sosire>. Valul de depeşe nu e singurul mijloc de entuziasm faţă de noul regim. De la Turnu Severin, unde-l lasă vaporul, şi pînă la Bucureşti, se întinde o succesiune de sărbători ca-n cărţile poştale. Primul popas, cel de la Craiova, stă sub stindardul fericirii colective:

<În curînd se crăpă de ziuă şi în depărtare începură a se zări turnurile Craiovei, capitala Valahiei Mici, împresurată din toate părţile de coline verzi. Pe la 6 jum., prinţul ajunse la linia de accise a oraşului. Acolo îl aştepta o mulţime enormă, căci telegraful dusese în toată ţara vestea fericitului eveniment. Un ura! tunător şi care nu voia să se sfîrşească primi pe prinţ, cînd trăsura se opri înaintea unui umbrar>.

Opincarii care vorbesc franţuzeşte

Cuvîntarea Înaltului Oaspete e în franceză. Deşi ne aflăm abia în 1866, românii par a fi extrem de culţi. Reacţia mulţimii de la Craiova ne lasă să credem că franceza era înţeleasă perfect de masele populare:

<Prinţul ţinu o cuvîntare. El îşi exprimă, în franţuzeşte, bucuria că se afla acum în mijlocul fiilor ţării sale. Ultimele sale vorbe fură acoperite de exclamaţii entuziaste şi o adevărată ploaie de flori şi cununi căzu asupra tînărului prinţ.

Apoi se luă un mic dejun; frigul nopţii însă îngheţase mîncările.

După un popas de trei sferturi de oră, călătoria continuă. Trăsura princiară era escortată acum de două plutoane de dorobanţi (cavalerie miliţienească în uniformă de husari), după care urmau nenumăraţi călăreţi şi un şir nesfîrşit de trăsuri. În frunte, mergea prefectul judeţului. Tot timpul cît trăsura trecu prin oraş, se aruncă mereu flori prinţului, de la ferestre>.

Entuziasmul declanşează, potrivit Memoriilor, geniul ingeniozităţii autohtone. Populaţia de pe parcurs se întrece în a găsi forme cît mai originale pentru a da glas bucuriei. Oltul e trecut de Prinţ pe o plută împodobită cu flori şi covoare:

<Pe la 12 prinţul sosi la Olt, un rîu larg. Pe ţărmul celălalt se zărea orăşelul Slatina, într-o poziţie pitorească. O plută împodobită cu crengi verzi şi cu covoare trecu pe călători peste rîul spumegînd. Populaţia se adunase de pretutindeni şi se grămădise pe amîndouă ţărmurile rîului, primind cu aclamaţii pe tînărul domnitor. Înainte de a intra în Slatina, prinţul schimbă trăsura şi astfel îşi făcu intrarea în oraşul frumos decorat. Pe sub numeroase arcuri de triumf, împodobite cu portretul lui, ajunse la o casă particulară, unde i se servi un dejun solemn, după ce mai întîi primi autorităţile orăşeneşti>.

Doamnele dau în Prinţ cu versuri

La intrarea în Bucureşti, apare şi binecunoscutul moment al înmînării cheilor oraşului:

<Solemnităţile primirii începură nu departe de Băneasa, o pădurice cu un castel neterminat încă, a fostului hospodar Bibescu. Primarul Bucureştilor, Dumitru Brătianu, fratele lui Ion Brătianu, care rămăsese în Piteşti, prezentă prinţului, pe o pernă de mătase roşie, cheile oraşului; cei 30.000 de oameni adunaţi acolo repetară cu entuziasm strigătul de ura! cu care primarul îşi sfîrşi înflăcăratu-i discurs>.

Pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi), intră în scenă inevitabilele doamne aruncătoare de flori. Ele dau în Prinţ chiar şi cu versuri:

<Casele de pe pod erau foarte frumos decorate cu steaguri, coroane şi ghirlande; doamne, în haine de sărbătoare, aruncau de la ferestre şi balcoane tînărului prinţ flori, porumbei şi poezii cu panglici tricolore>.

O formă de exprimare a entuziasmului o constituie banchetele şi iluminaţiile:

<Toate oraşele mai mari ale României au sărbătorit sosirea prinţului cu solemnităţi, banchete şi iluminaţii>.

Banchetele, de exemplu, domină chiar şi viaţa Prinţului. Puţine sînt paginile în care martorul ocular să nu consemneze vreun banchet sau vreo recepţie în cinstea lui Carol I. Asta fără a mai vorbi de lungul, imensul şir de artificii, mese festive, serbări populare. Ca dovadă de preţul pe care-l puneau românii de atunci pe manifestarea sărbătorească. La venirea lui Carol I la Iaşi, familia rusofilă Rosnovanu, duşmana dinastiei, îşi ţine casa în întuneric:

<Multe palate boiereşti vechi fac o impresie admirabilă în strălucirea luminilor, numai unul rămîne în întuneric, al familiei Rosnovanu, în mijlocul oraşului, tocmai în faţa marei curţi metropolitane>.

Statul pe întuneric pare a fi o formă de protest. Mulţimea, care-şi dă seama de asta, găseşte de cuviinţă să se exprime şi ea cu mijloace originale:

<Populaţia din Iaşi e indignată din cauza acestei demonstraţii a familiei rusofile Rosnovanu împotriva domnitorului apusean şi vrea să spargă ferestrele întunecate, dar poliţia o opreşte>.

Telegramele, banchetele, serbările, arcurile de triumf, iluminaţiile cu torţe şi muzică, toate acestea vor să exprime o atitudine a poporului român. E însă adevăratul popor român atît de fericit de debarcarea lui Cuza şi aducerea unui prinţ străin? Aşa s-ar părea judecînd după manifestaţiile amintite mai sus. Dacă ne dăm însă seama că nu avem nici o radiografie sociologică, la vremea respectivă, a ceea ce înseamnă opinia publică, nu-i exclus ca tot acest entuziasm să fie sau rodul fanteziei martorului ocular, sau cel al unei pături restrînse a populaţiei, rapid confundate, din motive de propagandă, cu întregul popor”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro