Ion Cristoiu: Caragiale despre părerea telespectatorilor

Călătorind în străinătate, Regele Carol I şi Regina Elisabeta fac un popas în gara orăşelului Z. Potrivit protocolului, Înalţii Oaspeţi, care vor coborî pe peron timp de 25 de minute, cît durează staţionarea garniturii, sunt întîmpinaţi de ceea ce s-ar numi elita urbei.

Din acest moment, care într-o altă lume decît cea românească, ar putea fi sursa unei notiţe reci sau a unui reportaj fără culoare, I.L. Caragiale face o capodoperă de proză scurtă:

Schiţa „25 de minute”.

Trăitori ai României postdecembriste, citim această bijuterie satirică, a cărei acţiune se petrece, judecînd după data apariţiei (Constituţionalul, 20 august 1889), la finele secolului al XIX-lea, cu sentimentul că ea descrie prezentul nostru cotidian.

Pentru că lumea lui Caragiale de acum un secol şi ceva nu diferă ca trăsături definitorii de lumea noastră de azi.

Un eveniment ţinînd de protocol într-altă parte a Continentului devine în orăşelul Z., expresie în mic a întregii Românii, un prilej de patimi violente.

De la început, Caragiale atacă o realitate tipică vremii sale, lesne de întîlnit însă şi azi nu numai în viaţa unui oraş de provincie, dar şi în capitala ţării.

Confruntarea dintre Putere şi Opoziţie prin intermediul presei.

Astfel, oficiosul Prefecturii, semnificativ intitulat „Sentinela Ordinei” (Puterea pledează pentru ordine, stabilitate etc!), publică sub moto-ul „Evenimentele mari fac totdeauna să tacă micile pasiuni” următoarea proclamaţie:

„«… Fiţi toţi joi în gară la-nălţimea patriotismului vostru, care nu s-a dezminţit niciodată, mai ales în aşa plăcute, putem zice chiar fericite, ocaziuni!

Cetăţeni!

Săptămîna viitoare este o zi solemnă pentru oraşul nostru!»”

Opoziţia din Z. e condusă de decanul avocaţilor. Se înţelege că Opoziţia are, la rîndu-i, un ziar. Se intitulează, tot semnificativ: Drapelul Libertăţii (Opoziţia e adepta libertăţii, nu-i aşa?!) Şi ca orice Opoziţie, nu poate avea decît o atitudine scritică faţă de iniţiativele Puterii. Astfel că Drapelul Libertăţii îşi încheie articolul de fond astfel:

„«… Vom căuta să fim cît se poate mai parlamentari. În zadar mişeii de la Primărie convoacă lumea la gară! Declarăm sus şi tare că joi nu va fi entuziasm, ci numai o meschină şi dezgustătoare paradă oficială. Să înceteze dar cu infamele lor mistificaţiuni!… Săptămîna viitoare nu poate fi o zi solemnă; ea nu va fi decît un moment trist pentru concetăţenii noştri!»”

Geniul lui Caragiale a surprins pentru totdeauna, printre alte note ale societăţii româneşti, prăpastia dintre aparenţă şi realitate, precum şi caricaturizarea prin imitare.

În cazul întîmplării din Z., deşi şeful Opoziţiei denunţă sindrofia organizată de Putere, în realitate, el şi consoarta sunt înnebuniţi să nu lipsească de la gară.

Mecanismul Putere-Opoziţie e caricaturizat prin adaptarea la realităţile româneşti. Damele celor doi şefi – a Prefectului şi a Decanului avocaţilor – sînt surori.

Ajungînd la gară după plecarea trenului, şeful Opoziţiei îi arde un discurs:

„«– Iată, fraţilor, o probă mai mult că astăzi opoziţiunea este considerată ca afară din naţiune… Foarte bine… Vom lua act şi de aceasta şi vom protesta!»”

Cine cunoaşte realităţile României de azi va surîde citind în finalul schiţei:

„Decanul şi familia sa au fost multă vreme la cuţite cu directorul şi cu familia acestuia, deşi damele erau surori. Chiar o polemică, «cît s-a putut mai parlamentară», s-a urmat cu privire la aceasta, între cele două ebdomadare locale, «Drapelul» decanului şi «Sentinela» amicului”.

El ştie că nu numai în provincie, dar şi la centru, polemica Opoziţie-Putere, găsindu-şi expresia şi în polemica dintre ziare şi televiziuni – ia naştere de la un conflict deloc diferit ca însemnătate de cel ivit în orăşelul Z.

Cucoanele şefilor a două partide se ceartă la coafor sau chiar şefii se încaieră de la surîsul ospătăriţei la restaurantul care le-a găzduit cheful.

Cucoanele care au ajuns, totuşi, la timp la gară, neveste de negustori sau de funcţionari la Prefectură, o iau în primire pe Regina Elisabeta.

Notează Caragiale:

„Una o povăţuieşte pe Doamna să se păzească pe drum de răceală:

– Nu te juca, soro! boala n-alege”.

Sosită în ultimul moment, nevasta directorului Prefecturii, i se adresează Reginei astfel:

„Am auzit, dragă, zice Doamnei nevasta directorului, că aţi fostără cam bolnăvioară. Mi-a părut grozav de rău... (...) Dar acu te-ai făcut bine... Se vede... Fie că frumoasă eşti! Să nu-ţi fie de deochi! să trăieşti!...”.

Cea cu care se vorbeşte astfel e însăşi Regina României.

Chiar republican fiind, găseşti de cuviinţă să respecţi protocolul cerut de politeţe. Cucoanele din urbe o abordează pe Regină ca şi cum ar una de a lor, picată în vizită cu nepotul.

Contrastul rezidă aşadar în diferenţa dintre ceea ce ştim noi că ar fi trebuit să fie comportamentul „damelor” şi ceea ce se întâmplă în planul realităţilor.

Există însă şi un aspect mai puţin frecventat de exegeţi, deoarece s-a făcut abuz de el în anii proletcultismului:

Ce satirizează Caragiale?

Mahalagismul protipendadei din urbea Z şi, prin asta, mahalagismul înaltei societăţi a vremii sale.

Mahalaua n-are maniere. Bădărană, ea abordează pe Regină la nivel de bătut pe burtă.

E un prim strat atacat de Caragiale.

Un al doilea, mult mai profund, trimite la ceea ce eu intuiesc a-l fi scos din sărite pe Caragiale-omul: agresivitatea mahalalei.

Sunt multe texte în care Caragiale e victima acestei familiarităţi deplasate, trădând o conştiinţă de sine ce dă peste margini.

În România de azi regăsim această conştiinţă de sine supradimensionată în aşa-zisele intervenţii în direct ale ascultătorilor sau telespectatorilor.

N-are importanţă că tu ai încărunţit prin biblioteci, că ai scris cărţi, că ai citit biblioteci.

Mahalaua, întruchipată de cel care intervine, se crede dacă nu superioară, atunci egală cu tine.

De ce?

Pentru că mahalaua, imbecilă, ia în serios clişeul gazetăresc:

Cititorul nostru, stăpânul nostru!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro