Ion Cristoiu: Cînd Izvestia îl face pe Maniu „coţcar”

Cote. Caut, după care le scanez cu abnegaţie, articole despre cotele din 1947.

Cum materia o reprezintă colecţia Scînteia, inevitabil îmi cade privirea şi pe alte articole decît cele despre cote. Mă conving, o dată-n plus, că soluţiile guvernului Groza beneficiau, la vremea respectivă, de acordul marii majorităţi a populaţiei. Specula devasta Bucureştiul şi marile oraşe. Efect nemijlocit al secetei, produsele agricole lipseau de pe piaţă sau, dacă erau, presupuneau preţuri înspăimîntătoare. În aceste condiţii, orice guvern din lumea asta ar fi procedat asemenea celui condus de Petru Groza:

Stabilirea unui minim control.

De altfel Opoziţia de la vremea respectivă a pierdut mult în plan electoral prin denunţarea drept antidemocratice a măsurilor luate de Guvern. De asta nu mai putea dormi Leliţa care ar fi fost în stare să răstoarne bidonul cu lapte în capul speculanţilor, de încălcarea democraţiei!

*

 Notiţe. Între timp, în viteza de lectură care mă defineşte, am dat gata: volumul II, din Dosarul Pauker, cartea Spectrele lui Dej, cartea despre Ana Pauker.

La fiecare mi-am făcut însemnări pentru a le amplifica în ditamai eseurile.

Mi s-a mai întîmplat pocinogul să uit notiţele la o carte, atras de lectura uneia noi.

Ca să nu se mai repete, m-am oprit din lectura cărţilor despre comunism şi am revenit la volumul dedicat Constantinopolului.

*

Părere de rău. Lectură mai departe din volumul de 600 de pagini despre Istanbul. Pe măsura înaintării în citit, simt primejdia aventurii. Sînt tot mai convins că mi-au scăpat o mie şi una de lucruri în prima şi singura călătorie. Sînt tot mai convins c-ar mai fi nevoie de un popas la Istanbul.

Am ajuns cu lectura cărţii franţuzeşti despre Istanbul la descrierea obiectivelor care trebuie neapărat văzute de o parte şi de alta a Bosforului.

Constat cu amărăciune că în popasul din iarnă n-am ajuns la Anadolu Hisari, cetatea genoveză de la intrarea în Bosfor dinspre Marea Neagră.

Încă o privelişte pe care mă tem că n-am s-o am niciodată în faţa ochilor.

*

Ţinta era Iuliu Maniu. Am ţinut să remarc de mai multe ori că Procesul zis al Marii Trădări Naţionale a avut drept obiectiv principal nu condamnarea lui Antonescu (din acest punct de vedere Mareşalul se putea considera mort din clipa cînd a fost adus în ţară), ci denunţarea lui Iuliu Maniu drept complice al crimelor comise de regimul Antonescu. Multe dovezi mi-au venit după aceea în sprijin. Iată una descoperită prin lectura broşurii din 1946 Iuliu Maniu văzut de: „ISVESTIA DESPRE IULIU MANIU

Comentînd procesul trădătorilor antoneşti, ziarul sovietic spune următoarele:

...Făcînd pe placul cotropitorilor hitlerişti, guvernul Antonescu a atacat mişeleşte Uniunea Sovietică, violînd prin aceasta dreptul internaţional. Clica lui Antonescu este vinovată, după cum sʼa confirmat încă odată la proces, de jefuirea şi masacrarea populaţiei din teritoriile vremelnic ocupate şi de trimiterea la moarte a sute de mii de români.

Judecarea procesului a aruncat o lumină clară şi asupra activităţii cunoscuţilor fruntaşi ai aşa ziselor partide istorice: naţional-ţărănesc şi naţional-liberal, cari, pînă în momentul de faţă, – nu fără a fi susţinuţi din afară – încearcă să se zugrăvească aproape în discipoli ai democraţiei. Actele de acuzare conţin numeroase dovezi că leaderul partidului naţional -ţărănesc, Maniu, l-a asigurat adeseori pe Antonescu că ,«partidul naţional-ţărănesc nu numai că nu va face vreo greutate guvernului, dar că-l va sprijini chiar». La proces, compărînd ca martor, Maniu nʼa putut să apere nici pe acuzaţi, nici pe sine însuşi.

Prin declaraţia făcută în instanţă că «Antonescu, urmărind puterea, avea cele mai bune intenţiuni», Maniu sʼa dat peste cap. În cele din urmă a fost nevoit să recunoască anume că a sprijinit sistematic pe Ion Antonescu şi că a discutat cu Mihai Antonescu problema războiului împotriva Uniunii Sovietice. Maniu sʼa comportat la proces nu ca un om politic care are curajul să-şi apere convingerile lui politice, ci ca un politician mărunt care încearcă prin furişeri de coţcar să se desolidarizeze de acuzaţi, prietenii săi politici.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro