Ion Cristoiu: „Condamn de plano cititul în tramvai”

Protest. Sub semnătura lui Paul I. Papadopol, Universul de joi, 6 august 1942, ia atitudine faţă de cititul în tramvaie:

„CETITUL ÎN TRAMVAIE

Pentru un om care preţuieşte cartea, cetitul în tramvai constituie încă o pacoste. Dacă îl mai înţelegeam în timpuri normale, cînd pasagerul îşi avea locşorul său şi putea străbate, în tihnă, cîteva pagini, azi nu-l mai admit deloc. Căci una din două: ori te preocupă o carte serioasă, un roman, un volum de versuri, care, orice-ai zice, azi, nu le poţi ceti în tramvai, ori ai în mînă un volum uşuratec, o colecţie de aventuri ori de anecdote picante şi-atunci, nu te mai face de răs, apărînd în faţa lumii şi luîndu-ţi poză de intelectual cu astfel de exhibiţii tipografice.

Aceasta e realitatea – pentru cine o poate înţelege.

Să nu mi se spună că partizanii acestui cetit sînt pasionaţi ai cărţii. Pasiunile trebuiesc şi ele dirijate, dacă nu vrei să te ducă la nenorocire. O carte cetită din pură pasiune nu duce la definirea ei, printr-o completă identificare a conţinutului cu experienţa autorului, nu conduce la sesizarea frumuseţilor ei. Şi nu o poate face, tocmai pentru că, acolo, în înghesuiala din tramvai, se citeşte numai pe apucate. Nimic temeinic, nimic statornic, între cele 5-10 staţiuni (15-20), sîcîit de toate trecerile în sus şi în jos provocate de publicul care vrea să se aşeze, vrea să coboare, încearcă să se urce, de încasatori şi controlori. Şi-apoi găsesc că se cere prea mult, azi, de la tramvai, ca, pe lîngă transport, să-ţi asigure şi condiţiile unei bune lecturi. Cetitul este – pentru cine vrea să înţeleagă – o treabă într-adevăr serioasă. Dacă în tramvai nu ne putem hrăni corpul – cu atît mai mult nu ne e îngăduit să facem aceeaşi operaţie cu spiritul, care, oricum ar fi, e mai pretenţios, cere o atenţiune mai încordată, o atmosferă ceva mai curată decît aceea care se găseşte în tramvai, chiar dacă – prin absurd, – am admite că amatorul de lectură şi-ar avea asigurat totdeauna un loc al lui.

Aşadar, în tramvai nu se poate nu numai adînci, dar nici măcar ceti cu toată cuviinţa – chiar dacă s’ar aduce ca pretext lipsa de timp – de care, astăzi, suferim toţi – deşi multe din cetitoarele în cauză au foarte mult răgaz pentru prea cinstitul pocker sau rummy...

Întrucît mă priveşte, condamn de plano cetitul în tramvai, care, de cele mai multe ori, se reduce la poză şi ifose. Cine vrea să urmărească acţiunea şi să-şi dea seama de valoarea unei cărţi, s-o facă în alte condiţiuni. Cine e peste măsură de ocupat – deocamdată – să-şi amîne contactul cu cartea pentru timpuri normale. Nu de alta, dar nu e bine să se aducă jigniri unor oameni de treabă, cari, numai din respect pentru carte şi scriitor, nu vor să transforme tramvaiul, într-un salon ambulant de lectură pripită.”*

Despărţire. Potrivit marii majorităţi a cercetătorilor, Războiul Sovietelor cu B.O. Rusă, început prin Decretul din 23 ianuarie 1918 de separare a Bisericii de stat – îşi are izvorul din adîncuri în „deromanovietizarea” Rusiei.

Observă Karin Hydal Christensen:

„«Deromanovizarea» Societăţii Sovietice după Revoluţie, cu abandonarea conştientă a simbologiei imperiale, a inclus şi lichidarea puternicelor simboluri ale Bisericii Ortodoxe, strîns legate de simbolurile fostului regim, aşa cum Richard Stitea notează (citat în Greene 2010, 109)”. (op.cit. Pag. 12)

Bolşevicii erau atei. Pentru asta ar fi suficientă despărţirea Bisericii de Stat. Saltul la Marea Prigoană ţine însă nu atît de ateism cît mai ales de lupta împotriva fostului regim. De altfel, clerul şi credincioşii sînt arestaţi şi executaţi nu pentru credinţa lor, ci pentru activitatea anti-sovietică.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro