Ion Cristoiu: Cucoanele de la 1877 se dădeau în vînt după ofiţerii ruşi

Am reluat pe cristoiublog.ro un text mai vechi de-al meu, publicat într-o carte sub titlul: Efectul ruşilor asupra servitoarelor. Dezvăluiam acolo, plecînd de la însemnările lui Constantin Bacalbaşa din Bucureştii de altădată, ravagiile sentimentale provocate de trupele ţariste în trecerea lor către Plevna, în 1877. Constantin Bacalbaşa descrie ironic năvala servitoarelor şi cusătoreselor în braţele ofiţerilor ruşi. Autorul nu precizează dacă şi ostaşii ruşi, nu doar ofiţerii, beneficiau de aceste avantaje.

După citarea lui Bacalbaşa despre 1877 făceam un salt la 1944, cînd ruşii au apărut din nou la Bucureşti. În 1944 fenomenul din 1877 nu s-a mai repetat. Ba mai mult a fost o reacţie inversă. Lumea înaltă, cucoanele mai ales , au fugit unde au văzut cu ochii din calea trupelor ruseşti. În eseul de pe vremuri, mă mulţumeam să argumentez cu un fragment din Jurnalul lui Mihail Sebastian. Nu încercam să descifrez de ce în 1944 a fost altfel. Răspunsul mi l-au dat textele lui Caragiale despre emoţia stîrnită în societatea înaltă din timpul Războiului ruso- turc de venirea ruşilor în România. Realitatea asta e surprinsă de Caragiale la vremea respectivă în texte precum Gogoşi, Respectul datorit autorităţii. Venirea ruşilor tulbură urieşeşte cucoanele din Capitală.

Respectul datorit autorităţii a apărut în Claponul numărul 4 din 1877. Nu avea titlu. I l-au dat mai tîrziu editorii operelor lui Caragiale.

Scriitorul imaginează o discuţie între boierul (liberal) şi nevastă-sa în chestiunea celor doi telegari luaţi din grajd de comisia de rechiziţii pentru Războiul de Independenţă. Cucoana e revoltată pe Autorităţi pentru măsura privind rechiziţiile:

„După leşin şi istericale, vin plînsetele şi sughiţurile...

– Bine, dragă! (zice dumnealui sastisit) nu ştii că este lege, e ordinul guvernului? Cum puteam să nu-i dau? Şi apoi tocmai eu să nu dau ajutor stăpînirii în aşa vremuri!

– Să mă slăbeşti! (ţipă cocoana furioasă). Nu voi să ştiu de guvernul dumitale! De ce ai dat caii?

– Ce eram să fac?

– Ah! de ce nu i-a adus dracul cînd eram eu acasă! că puneam slugile cu parul, să-i sature de jaf ziua namiaza mare!

– Să facem revoluţie? Să ne împotrivim autorităţii cu parul? Se vede că glumeşti!

 – Ba nu glumesc deloc!

Şi se plimba turbată.”

Soţul o avertizează că s-ar putea confrunta cu o altă problemă, mult mai mare. O să trebuiască să ia în gazdă o duzină de ofiţeri muscali:

„– Ba încă asta nu-i nimica, soro! (adaogă boierul cătînd să o împace). Dar dacă ne-om pomeni că ne trîntesc la cvartir o duzină de ofiţeri muscali, atunci ce ne facem?”

Reacţia cucoanei?

„– Ce să ne facem, dragă! (zice blîndă dumneaei, foarte repede pătrunsă de respectul datorit autorităţii). Dacă este ordinul guvernului, trebuie să ne supunem; n-avem ce face!”

Ce înţelegem de aici?

Că femeile din lumea înaltă din 1877 se dădeau în vînt după ofiţerii ruşi. Doar pentru că erau bărbaţi bine?

Nu.

Procedau astfel pentru că ruşii aparţineau aristocraţiei ţariste, lumii înalte din Rusia dinainte de Revoluţie.

Imaginea publică a acestora în România din vremea lui Carol I era de membri ai aristocraţiei invidiate la Bucureşti. Cucoanele erau moarte după traiul pe picior mare al conţilor şi baronilor ruşi. Pentru ele Rusia însemna baluri fastuoase, ofiţeri chipeşi, bogaţi, fără altă treabă decît a face curte la cucoane, bogăţii nemăsurate.

Nu erau în 1944 ofiţeri şi în Armata roşie?

Da, dar nu erau de la Curtea ţarului.

Erau de origini plebee.

Ce să admire cucoanele la ei?

Să adăugăm şi faptul că trupele ţariste au venit în 1877 în România ca la un bal la Înalta Curte de la Petersburg, pe cînd trupele sovietice în 1944 au venit în cadrul unui război sîngeros. Chiar dacă doamnele i-ar fi dorit, ofiţerilor sovietici nu le şedea gîndul la amoruri.

Cel mult la violuri.

Scriam pe 19 mai 2014

Ucraina – ţara care n-a reuşit să devină stat

Sîmbătă, la dezbaterea organizată la Alba Iulia de Fundaţia Mişcarea Populară, Traian Băsescu a spus despre Ucraina: ”Ucraina, să ştiţi că este un rezultat al corupţiei crâncene care a existat în Ucraina şi în timpul Iuliei Timoşenko şi în timpul lui Ianukovici. Ţara a fost atât de vulnerabilă încât i s-a luat Crimeea fără să se tragă un glonţ. Iar estul Ucrainei este ţinut sub presiune doar prin prezenţa la frontieră a trupelor Federaţiei Ruse. Deci, corupţia poate distruge un stat. O ţară atât de bogată cum este Ucraina a ajuns să fie practic la discreţia Federaţiei Ruse în primul rând din cauza corupţiei. Acolo s-au afişat marii oligarhi, au drenat toate resursele ţării în timp ce ei trăiesc la Londra, au iahturi, au echipe de fotbal, au tot ce le doreşte inimioara, numai securitate pentru Ucraina n-au putut să asigure. ” Preşedintele s-a referit la Ucraina pentru a justifica necesitatea aşezării în România a unui stat de drept. Această concluzie - că Ucraina e putredă ca stat din cauza corupţiei - apare în mai toate analizele occidentale, chiar dacă în multe cazuri ţinute la sertar, deoarece e la modă să-i boceşti pe ucraineni. Cu puţin timp în urmă, cerînd ca românii din Ucraina să beneficieze de drepturile pe care le are la noi minoritatea maghiară, Traian Băsescu a dezvăluit carenţele Ucrainei în materie de drepturi ale minorităţilor. De cîte ori am scris sau vorbit despre Criza ucraineană, am atras atenţia c-ar fi o eroare tragică pe noi, pentru Occident, să punem tot ce s-a întîmplat în Ucraina din ianuarie pînă acum exclusiv pe seama ruşilor. Răpirea Crimeii şi diversiunile ruseşti din sud-estul ţării au fost posibile pe fondul unei ţări care n-a reuşit, după destrămarea URSS, să devină un stat. Ar fi fost imposibil, dacă ne gîndim că Ucraina a cunoscut experienţa statală abia după 1990, cînd s-a desprins de Rusia după secole de apartenenţă la Imperiul rus. Are vreo şansă Ucraina să devină stat? După opinia mea, n-are nici o şansă. Şi tare mă tem că şi Occidentul ştie asta. Şi evident, Traian Băsescu.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro