Ion Cristoiu: Cum a jucat Ion Antonescu geniala comédie a slăbiciunii în timpul Rebeliunii legionare

În Jurnalul ţinut de Mihail Sebastian între 1935 şi 1944 găsim această notaţie din 27 ianuarie 1941, la cîteva zile, deci, după rebeliunea legionară:

„Luni, 27 ianuarie [1941]

Ieri, după-masă, cu Lereanu şi Comşa, am fost să vedem «cîmpurile de luptă». E limpede că s-a tras mult în aer. Cu excepţia cîtorva imobile de pe Strada Londra, ciuruite de gloanţe, nimic nu arată că ar fi fost mari bătălii. Nici sediul legionar din Strada Roma şi nici măcar cazarma gardienilor (în care totuşi se zice că s-ar fi tras cu tunul) nu sînt serios deteriorate”.

Gîndul te duce imediat la evenimentele din decembrie 1989. Şi atunci, un ochi atent şi-ar fi putut da seama, chiar în timpul confruntării cu „teroriştii”, de măreţia spectacolului de sunet şi lumini. Judecînd după pîrîituri şi bubuituri, ar fi trebuit ca jumătate din Bucureşti să fie, la sfîrşitul bătăliei, o simplă grămadă de moloz. Ieşiţi de prin ascunzători, după căderea cortinei, curioşii au remarcat că s-a tras mai mult în aer. Observaţia lui Mihail Sebastian, asupra căreia scriitorul nu mai revine, trecînd-o pe curat aşa, în treacăt, ne obligă să revenim la momentul rebeliunii legionare. De astă dată, îmbogăţiţi cu experienţa lui decembrie 1989, a lui iunie 1990, a lui septembrie 1991, într-un cuvînt, a diversiunilor puse la cale în ultimii ani. Acum, cînd ştim că faptele istorice au o dublă înfăţişare – una publică, şi una ascunsă, cea reală, poate –, cutezăm a ne întreba cît a fost realitate şi cît a fost înscenare în confruntarea Mareşalului cu legionarii. S-a lansat, în ultimul timp, ipoteza că pretutindenarii, cum le zice Marin Preda în Delirul, au fost abil mînuiţi de către serviciile secrete româneşti conduse de Eugen Cristescu. Ultimii ani ne-au făcut mult mai bătrîni în materie de evenimente aşa-zis excepţionale. Am descoperit, nu fără uluire, că teroriştii din decembrie 1989 nu erau chiar terorişti, că minerii din 1990 şi din 1991 nu erau chiar mineri. De ce n-am crede acum, cînd ştim cît de „spontană” poate fi o revoltă spontană, că între cei îmbrăcaţi în uniformă de legionari, ce devastau magazinele evreieşti, decişi să peria conducerea în România, se aflau şi mulţi care nu erau legionari? N-avem încă suficiente date pentru a susţine teza că rebeliunea a fost efectul unei abile mînuiri a serviciilor secrete autohtone în complicitate cu Mareşalul. Experienţa dobîndită însă la disciplina diversiune, după decembrie 1989, ne dă dreptul să acordăm credibilitate şi unor ipoteze lansate pînă acum, prin care misterele rebeliunii se dezleagă. Ca, de exemplu, atitudinea cel puţin bizară a lui Antonescu pe parcursul răzvrătirii legionare. Atît contemporanii, cît şi urmaşii lor, cercetători ai momentului respectiv, s-au întrebat de ce n-a intervenit Antonescu pentru a lichida rebeliunea chiar din faşă. S-a dat răspunsului o notă de dramatism shakesperean. Generalul (la vremea respectivă Antonescu nu se autoproclamase încă Mareşal) nu era stăpîn pe situaţie, nu ştia cum va reacţiona Armata, nu ştia ce vor face nemţii, nu cunoştea cum îi alinta el perfid pe legionari. În Delirul, Marin Preda avansează o altă explicaţie acestei stranii şovăieli a lui Ion Antonescu.

 Pe parcursul revoltei, Conducătorul îi surprinde pe toţi prin toleranţa excesivă faţă de legionari. Partenerii săi de guvernare ocupă, pe rînd, centre vitale ale Bucureştiului. Generalul nu reacţionează. El continuă să ducă tratative. Întreaga sa atitudine e a unui om uluit pînă la descumpănire că legionarii se revoltă împotriva lui:

„Generalul Antonescu însă nu reacţionă, deşi de la o oră la alta i se raporta că din capitală mai rămîneau sub controlul guvernuui doar acele clădiri şi instituţii unde exitau gărzi militare bine înarmate cum erau ministerele, poşta, gările, telefoanele şi, fireşte, cazărmile... Dimpotrivă, generalul continua să ducă tratative cu prefectul poliţiei, care promitea mereu că va preda prefectura, însă fără să se grăbească să pună în practică această promisiune... Încercă să ducă tratative şi cu ceilalţi şefi legionari, la urma urmei cu vicepreşedintele consiliului de miniştri, Horia Sima. Ce însemna asta? Se ridicau împotriva lui?! Ce se întîmpla? Astfel vorbea el în marea sală de recepţie de la preşedinţie, înconjurat de militari şi civili, paşnic, demonstrativ, liniştit, deşi pe chipurile celorlalţi nu întîlnea, răsfrîntă, această linişte a sa al cărei substrat nu-l înţelegea nimeni. Militarii îl priveau preocupaţi, cu întrebarea în priviri: De ce nu le dădea ordin să scoată armata? Nu, nu, trebuia vorbit cu ei, să părăsească clădirile ocupate, să se retragă, să intre în ordine. Dar toţi şefii lor în frunte cu Horia Sima îşi părăsiseră posturile pe care le ocupaseră pînă atunci prin instituţii şi ministere şi dispăruseră fără urmă... Nu erau de găsit nicăieri... Nu mai era nici o îndoială, rebeliunea era totală şi n-avea de gînd să dea, în mod paşnic, înapoi prin discuţii şi tratative...”.

Oamenii simpli nu mai înţeleg nimic. Din nefericire, aceeaşi stare o împărtăşesc şi gazetarii. Aceştia îşi dau seama că o simplă intervenţie a Armatei i-ar fi pus pe legionari cu botul pe labe în doi timpi şi trei mişcări. Şi totuşi, Armata stă liniştită:

„Alţi reporteri care se întoarseră spre orele patru după-amiaza arătau posomorîţi. Nu înţelegeau: după informaţiile lor legionarii cîştigau teren şi armata nu reacţiona decît cînd era atacată. Ce făcea generalul?”.

Ce nu sesizau cetăţenii simpli şi gazetarii? Că Generalul avea în mînă toate pîrghiile puterii. Juca însă teatrul slăbiciunii. Îi lasă pe legionari să-şi facă de cap. Proşti, ăia îl credeau slab. Şi se dezlănţuiau şi mai tare:

„În acest timp generalul continua să asiste, fără să ia nici o măsură represivă, la consolidarea cuceririi capitalei de către rebeli. Se apăra însă, trimise trupe să ferească Palatul Regal, gările, Marele stat-major al armatei, Comandamentul militar al capitalei. Dar două apeluri ale sale către ţară nu fură difuzate: radioul era în mîna legionarilor, iar garda militară care îl păzea primise ordin să interzică doar intrarea şi ieşirea din clădire, dar nu şi să-i scoată pe rebeli din faţa microfoanelor (...).

Calm, generalul ordonă să fie trimise la faţa locului trei tanchete, cu aceeaşi misiune. Incidentul anterior se repetă: ofiţerul care comanda blindatele se dădu jos să-şi îndeplinească misiunea şi drept orice răspuns legionarii îl făcură şi pe el prizonier, înconjurară carul şi începuseră să tragă cu pistoalele în vizoarele lui şi în uşa din spate, care rămăsese deschisă. Echipajul fu forţat să iasă afară şi tanchiştii fură făcuţi prizonieri. Comportarea bizară a generalului şi caracterul paşnic al ordinelor lor fură înţelese cum se cuvine de şefii rebeli care ordonaseră ocuparea acestui punct aporpiat de Preşedinţie: generalul se temea. Hm! Avea şi de ce! Şi de entuziasm, ieşiră afară şi începură să tragă în geamurile din spatele Preşedinţiei Consiliului, stîrnind panică mare printre funcţionare şi telefoniste... Cele două tancuri primiseră ordin de la ofiţerul prizonier să tragă, dar acestea, potrivit pesemne unui consemn anterior, traseră întîi cu proiectilele de tun de manevră”.

În tot acest timp, Generalul pregăteşte intervenţia armatei. Ştie că-i poate lichida în orice moment pe legionari. Îi lasă să creadă însă că el e slab:

„Generalul rămase la Preşedinţia Consiliului pînă noaptea tîrziu, ţinînd sub stare de alarmă toate marile unităţi militare, de uscat, aer şi marină, dîndu-le însă ordine să se abţină de la orice iniţiativă, chiar dacă, aşa cum se întîmplase în provincie, chesturile, prefecturile şi telefoanele erau atacate şi ocupate. ”

Paradoxal, dar singura lui grijă nu e că legionarii ar putea deveni mai violenţi, ci dimpotrivă, că s-ar putea linişti. De aceea, cînd afă că aceştia îl aclamă, spre uluirea celor din jur, Generalul pare nemulţumit:

„Liniştit şi tăcut generalul privea totul prin fereastră. Îi văzu în cele din urmă pe toţi ridicînd mîinile şi ovaţionînd. Colonelul Elefterescu pătrunse în cabinet şi raportă că în Timişoara, Caracal, Tîrnava Mare şi Tîrnava Mică, Craiova şi Iaşi sînt atacate chesturile de poliţie, prefecturile şi telefoanele şi ocupate prin forţă.

– Şi ăştia ce strigă acum? întrebă generalul mulţumit parcă de ştirile rele care i se raportaseră.

– În momentul de faţă vă aclamă pe dumneavoastră şi pe Horia Sima.

– Hm, hm, făcu generalul nemulţumit.”

Cînd socoteşte că legionarii se dăduseră suficient în stambă, compromiţîndu-se în ochii românilor, că întreaga ţară aştepta ca el s-o salveze, Ion Antonescu apasă pe butoanele care fuseseră la el de la început:

„– Represiunea, ordonă le Conducator fără nuanţe şi rezerve după ce atîta vreme fusese atît de grijuliu cum să se facă şi cum să se dreagă cu rebelii. Represiunea energică, domnule general, şi vă ordon să puneţi mîna pe toţi legionarii, de la Horia Sima pînă la ultimul golan. Îl veţi aresta şi închide imediat în închisorile militare. Ocupaţi clădirea Radioului şi de îndată puneţi să se cînte «Deşteaptă-te române» să afle toată lumea că a scăpat de teroare.

– Am înţeles, domnule general!”

La Ion Antonescu e un calcul politic rece. Legionarii trebuiau lăsaţi să se manifeste plenar. Mai întîi, pentru ca să piardă şi puţinul capital politic. De aici, nu numai incitarea la devastarea locuinţelor evreieşti, la dezordine, dar, poate, şi mînuirea subtilă pentru a se da în stambă. Se cerea ca, în prostia lor, legionarii să împingă populaţia, Armata, dincolo de limitele răbdării. Pînă la momentul în care, adică, românii să se întrebe de ce nu pune Antonescu tunurile pe ei. Şi dînd curs acestei cerinţe legitime, Generalul, care ţinuse pînă atunci totul sub control, procedează de îndată la lichidarea aliaţilor. Mai mult important însă, legionarii trebuiau compromişi în ochii nemţilor. După cum arată şi Delirul, Generalul merge la Hitler pentru a-i smulge acordul unui divorţ definitiv de legionari. Mai-marele de la Berlin e însă un simpatizant al legionarilor, care-i împărtăşesc doctrina. De aceea, pe parcursul dialogului, Hitler îl avertizează ca această azvîrlire a legionarilor de la putere să aibă loc cu subtilitate. În aşa fel încît românii să fie convinşi că nu se putea altfel:

”– Nu pot accepta, domnule general, zise el cu aceeaşi voce coborîtă şi parcă spartă, decît în caz extrem, ca legionarii să fie goniţi de la putere... Încercaţi, dacă e posibil, să colaboraţi. Ei aduc în conştiinţa românească încrederea şi credinţa fără rezerve în mişcarea naţional-socialistă, pe care nici armata dumneavoastră şi nici poporul care o urmează nu le pot aduce în măsură suficientă, ca să cimenteze prietenia şi alianţa dintre popoarele noastre. Evitaţi tulburările. Sînteţi conştient de pericolele care ar surveni!

Şi Hitler ridică fruntea dominator. N-avea decît să studieze mai tîrziu, acest general, spusele sale, după minuta care îi va fi înmînată, dacă e atît de greu de cap şi n-a înţeles care era fondul răspunsului său. Fiindcă într-adevăr, generalul, cu toată siguranţa sa de sine, rămăsese îndîrjit în faţa dictatorului: nu înţelesese clar. Ceru interpretului să i se repete, dar Hitler se apropiase, îi întinsese mîna, i-o strînsese şi ieşise grăbit din imensul salon însoţit de intimii săi, conducători ai partidului şi şefi ai Wehrmacht-ului”.

Geniala comedie

Antonescu sesizează condiţia pusă de Hitler. Nemţii trebuiau convinşi că divorţul a fost provocat de legionari şi nu de General. El, Antonescu, s-a străduit din răsputeri să păstreze prietenia de nezdruncinat, să nu curgă sînge. Din nefericire – şi în asta constă geniala comedie jucată de Antonescu – el n-a avut încotro. „Copii lui” s-au revoltat, nu i-au dat ascultare, au refuzat orice dialog, deşi, el, Generalul, şi-a pus tot sufletul ca să nu se ajungă la o ruptură definitivă. Pînă la urmă Antonescu n-a avut încotro. S-a creat astfel o situaţie extremă, încît, deşi cu moartea în suflet, s-a văzut obligat să-i lichideze:

„Întrevederea, cu toate urmările care aveau să decurgă din ea, şi pentru general şi pentru noi şi mai ales pentru Hitler însuşi, patru ani mai tîrziu, se încheiase.

Nici un protocol special de depărţire nu urmă, afară de faptul că musafirul fu reţinut de Hitler la dejun. Generalul primi textul dactilografiat al schimbului de cuvinte care avusese loc (în afară de răcnetele de la început ale Führer-ului) şi care, recitit atent, dădea, nu însă fără un avertisment, mînă liberă generalului. Da, în caz extrem îi putem goni. Dar nu trebuia să uite că oricînd Hitler îi putea aduce înapoi şi da jos pe el, pe general, fiindcă legionarii aduceau credinţa fără rezerve etc. Cum putea, deci, să-i gonească pe legionari? se întrebă generalul în avionul care îl aducea, în aceeaşi zi, înapoi. Numai în caz extrem şi fără turburări!”

La apariţia Delirului, mulţi critici s-au grăbit să afirme că paginile cele mai bine realizate sînt cele dedicate lumii ţărăneşti. Cînd e vorba de istorie – s-au strîmbat năsucurile specialiştilor într-ale literaturii – Marin Preda o dă greş. Comedia moromeţiană jucată de Antonescu îi contrazice flagrant. Mare scriitor, avea geniu şi în meditaţia asupra istoriei. Nu de alta, dar ce-i un conducător de popoare în genul lui Antonescu decît un Ilie Moromete pe altă treaptă a scării sociale?! Şi ce-i istoria altceva decît destinul familiei Moromete extins la nivel planetar?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro