Ion Cristoiu: Cum l-au salvat americanii pe Goering

Întrebare. Principalele mărturii invocate de istorici pentru a schiţa viaţa şi activitatea vechilor greci rămîn vasele pictate, frontoanele, frizele, într-un cuvînt, creaţiile artistice.

Ipoteza de lucru e indiscutabilă.

Respectivele reflectă în chip realist viaţa cotidiană.

Şi dacă n-o reflectă?

Şi dacă sînt, în cea mai mare parte a lor, produse ale fanteziei?!

*

Geniul lui Gogol la lucru. Despre scandalagiul Nozdriov din Suflete moarte:

„În anumite privinţe, Nozdriov era un om istoric. Nici o întrunire la care lua şi el parte nu se termina fără o istorie”.

*

Ironizare. În Însemnările lui Andrei Petrovici Koviakin, consemnate de Leonid Leonov, s-au văzut, de către experţi, multe lucruri inclusiv cele care nu există. Înainte de toate, aceste Însemnări sînt nebune prin însăşi situaţia lui Koviakin. Ce este deci eroul? Un autodidact amărît, comiţînd public versuri circumstanţiale. Tragicomedia se naşte din forţarea limitei de sus a măsurii. În fond, Koviakin este un poet. Dar un poet într-o situaţie specială, văzut de o privire depărtată şi necruţătoare. Ca orice poet el primeşte recunoştinţa publicului. Ca orice poet, nu lasă zbor clipei, îndîrjindu-se s-o ţintuiască literar.

Comicul începe de la situarea sa în timp. Cei ce-i aduc recunoştinţă sunt la fel de mizeri şi mărunţi ca şi poetul. Faptele consemnate sunt mizere, caricaturale prin comentarea cu exces de zel şi importanţă.

O cruntă ironizare a situaţiei poetului în general.

*

Cum s-a sinucis Goering. Pentru a comenta filmul rusesc despre Procesul de la Nurnberg, recitesc, e drept, pe sărite, cele două volume ale cărţii Procesul de la Nurnberg, editura Orizonturi, versiunea românească a lucrării cu titlul, de Der Nürnberger Prozess, de Joe Heydecker şi Johannes Leeb, 1958, 1979, 1985, 1995, 2003, Verlag Kiepenheuer & Witsch GmbH & Co. KG, Cologne/Germany.

Mă opresc asupra sinuciderii lui Goering.

Autorii susţin şi încearcă să demonstreze că răspunsul la întrebarea Cine i-a dat otrava? rămîne şi azi în beznă.

Eu însă n-am nici o îndoială:

Americanii au făcut asta.

Dintre cele trei puteri aliate, America a suferit cel mai puţin de pe urma nemţilor. Anglia a fost bombardată. Englezii au trebuit să suporte privaţiunile Războiului. Rusia a fost însă cea mai lovită. Teritoriul rusesc a fost pîrjolit. Ruşii au fost luaţi în sclavie. 26 de milioane de ruşi au murit pe front şi în afara lui. Al Doilea Război Mondial a fost un război de exterminare. Nu a americanilor, nu a englezilor, nu a francezilor, ci a ruşilor.

Pentru ruşi, Tribunalul internaţional era o formă de răzbunare.

Pentru americani era un simplu spectacol.

Un spectacol al Puterii lor de Superputere.

Un spectacol al Justiţiei americane.

Desigur, americanii şi-au îndeplinit misiunea cu sîrguinţă şi chiar în chip corect.

Nu însă aşa cum şi-au îndeplinit-o ruşii:

Cu ură.

În plus, americanii erau deja în conflict cu sovieticii.

Pentru alianţa din timpul Războiului rece, aveau nevoie să nu se duşmănească prea tare cu japonezii şi cu nemţii.

Chestiunea crucială o reprezenta execuţia.

Un Goering, feldmareşal al Germaniei, spînzurat (nu întîmplător s-a ales cea mai umilitoare dintre execuţii), ar fi fost o mare lovitură dată orgoliului nemţesc.

Procesul i-a deranjat pe nemţi numai şi numai în planul demnităţii şi nu al nostalgiei după conducătorii Germaniei.

Cum adică nu noi, nemţii, ne judecăm criminalii, ci străinii?!