Ion Cristoiu: De la băncile de chirpici la miliardarii de carton

Primul deceniu postdecembrist (1990-2000) n-a fost lipsit de prăbuşiri spectaculoase, bun pretext de meditaţie melancolică asupra măririi şi decăderii în viaţa omenească. Oameni precum Sever Mureşan, Ioan Stoica, Ilie Alexandru au fost mult timp vedete ale vieţii noastre publice. Imperiile lor, create peste noapte, au stîrnit sentimente intense, deşi contradictorii: de la admiraţia făţişă, pînă la revolta necruţătoare. Şi, deodată, cînd respectivii îşi afişau viaţa de lux mai dihai decît cea a multimiliardarilor americani din filmele de duzină, a picat ştirea că sînt falimentari, ba mai mult, în cazul unora, că fac obiectul unor anchete judiciare.

Şocul a fost imens:

Imperiile strălucitoare se dovediseră simple înjghebări de carton.

Un impact asemănător l-a avut şi prăbuşirea BANCOREX. Ani întregi, această bancă a trecut în ochii întregii ţări drept imaginea capitalismului triumfător: sedii după normele arhitecturii de ultimul răcnet, publicitate zilnică în presă şi la televiziune, salariaţi cu înfăţişări de funcţionari abia ieşind, la fine de program, din bilding-urile de pe Wall Street. BANCOREX întruchipa, în acelaşi timp, soliditatea de granit. Dacă ar fi fost să deschidă un cont, orice om de afaceri român ar fi ales, cu ochii închişi, instituţia din capul Lipscanilor. Şi, deodată, în anul de graţie 1999, a răsărit şi a explodat, ca o ciupercă de bombă atomică, ştirea potrivit căreia BANCOREX e falimentară. Banca mileniului trei, cum suna un slogan publicitar, părea făcută numai din beton şi oţel inoxidabil. În realitate, ea era ridicată din chirpici. Peste aceştia, mai-marii băncii, sprijiniţi discret de mai-marii zilei, dăduseră o vopsea care să creeze întregii ţări iluzia betonului

BANCOREX nu e singura bancă din România circului post-decembrist (unde efectele de lumini lasă impresia sărbătorii grandioase, pentru ca, la sfîrşitul spectacolului, cînd reflectoarele s-au stins şi tromboanele au tăcut, să descoperi nisipul prăpădit al arenei şi scaunele jupuite ale tribunelor) care se prăbuşeşte ca o şandrama la un banal cutremur. Alături de ea, s-au dărîmat Credit Bank, Columna, Albina, Bank Post. Nici una dintre acestea nu ne oferă însă contrastul paralizant dintre măreţia anterioară şi starea jalnică de acum. De aceea, o discuţie despre procesul postdecembrist de prăbuşire a băncilor se poate limita şi la radiografia evoluţiei în timp a BANCOREX. Am greşi susţinînd că BANCOREX a fost ca şi miliardarii de carton. Faimoasa bancă n-a fost, din start, o alcătuire din chirpici, arătată lumii ca făcută din beton şi din oţel inoxidabil. Preluată de la regimul comunist, BANCOREX a fost la început o instituţie solidă. Ea s-a şubrezit pe parcurs. Chirpicii n-au fost de la început. Ei au luat locul betonului treptat-treptat şi pe şest. Şocul descumpănitor în opinia publică îşi are cauza şi în faptul că această şubrezire fatală a fost ascunsă întregii ţări. În timp ce betonul era înlocuit cu chirpici, în timp ce fisurile catastrofale se iviseră şi se adînceau în temelii, BANCOREX continua să surîdă românilor ca imaginea perfectă a măreţiei şi solidităţii. Ar fi fost, poate, mult mai sănătos dacă, la primul proces de clătinare, s-ar fi dat alarma. Impactul prăbuşirii dintr-o dată n-ar fi fost atît de devastator.

Spulberări de bănci au loc şi în Occident. Cauzele sînt acolo, însă, net diferite de cele care au acţionat în situaţia BANCOREX şi în situaţia altor bănci româneşti de după decembrie 1989. În Occident, o bancă de talia BANCOREX dă faliment în urma unui moment neprevăzut de destin:

Bruscă schimbare a conjuncturii economice, dereglarea mintală a managerului.

La noi, BANCOREX, asemenea altor bănci, a falimentat pentru că, de la un anumit moment, ea n-a mai avut nici o legătură cu propria condiţie. În capitalismul autentic, inclusiv în cel românesc dintre cele două războaie mondiale, băncile sînt motorul economiei de piaţă. Ele nu se constituie ca afaceri în sine (deşi sînt rentabile), ci în postura de mijloace vitale pentru dezvoltarea investiţiilor. Instituţia creditului, pe care se aşează întregul sistem bancar, îşi asumă rolul de a pompa bani în arterele economiei private. De aceea, într-un capitalism veritabil, creditul se supune condiţiei sale esenţiale, cea de stimulare a afacerilor, de sporire ca număr şi putere a firmelor private, de atragere a cetăţenilor spre tentaţia intrării în afaceri. Sub acest semn, băncile practică o politică specifică: dobînzi mici pentru a-i atrage pe cetăţeni să împrumute şi să investească ulterior, verificarea solvabilităţii celui care vrea un credit, dar, mai ales, judecarea riguroasă a şanselor de viitor ale proiectului cu care vine la bancă, pentru a lua bani, un cetăţean. Rateurile, numite şi credite neperformante, sînt, în Occident, o excepţie. Ele apar nu din cauza băncilor, ci din cauza vieţii, care e în slujba întîmplării fatale.

La noi, băncile n-au îndeplinit această condiţie izvorîtă din locul şi rolul lor în capitalism. Ele au fost concepute sau au devenit pe parcurs (ca în cazul BANCOREX) puşculiţe generoase pentru clientela politică. Ruinarea băncilor şi-a avut cauza în creditele neperformante. Acestea n-au devenit neperformante pe parcurs, sub puterea unor răsuciri de destin, ci au fost chiar de la început neperformante, cu ştiinţa mai-marilor băncii. Banii statului sau ai populaţiei n-au fost puşi la lucru pentru dezvoltarea economiei de piaţă, ci pentru pricopsirea unor escroci, beneficiari ai binecuvîntării fie din partea puternicilor zilei, fie din partea mai-marilor băncii, la rîndu-le însuşitori de şpagă. În aceste condiţii, era normal ca băncile să se prăbuşească. Zvîrlitul banilor în dreapta şi în stînga nu putea decît să le devalizeze. Grav nu e însă numai faptul că falimentul lor a lovit necruţător pe depunători, ci faptul că adevăraţii investitori – cei ce ar fi avut nevoie de bani pentru a deschide o afacere – au fost refuzaţi. În acest fel, băncile postdecembriste sînt responsabile, alături de alte instituţii, de anemica dezvoltare a capitalismului autentic în România ultimilor zece ani. În schimb, ele au contribuit din plin la apariţia şi amplificarea fenomenului numit de occidentali cleptocraţie. Ele au dus la apariţia miliardarilor de carton, a îmbogăţiţilor peste noapte, a celor tentaţi de risipirea deşănţată a banilor, a ţoapelor cu pretenţii. Băncile din chirpici sînt, astfel, o realitate postdecembristă românească la fel de semnificativă ca şi miliardarii de carton.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro