Ion Cristoiu: Din nou despre contribuţia presei la tîmpirea Poporului

Pentru a înţelege replica faimoasă trebuie să iscodim niţel una dintre temele lui Caragiale în materie de personaje:

Mai toate personajele sale sînt obsedate de ceea ce ele numesc onoarea.

Onoarea de familist, onoarea de negustor, onoarea de doamnă.

Jupîn Dumitrache e în stare să facă moarte de om dacă îi trece cuiva prin cap s-o bîrfească pe nevastă-sa. Miţa Baston pune la cale un atac cu ceea ce crede ea a fi vitriol împotriva amantului care „o traduce” şi prin asta, evident, îi ciobeşte onoarea.

Din cîte se vede, onoarea înseamnă pentru aceste personaje ceea ce azi s-ar numi imaginea publică. N-are importanţă dacă Veta îl înşeală pe Jupîn Dumitrache. Pentru aceasta crucial rămîne să nu iasă zvon în public.

Preocuparea pentru imagine vizează în politica de azi preocuparea pentru impresia lăsată în ochii electoratului. La personajele lui Caragiale imaginea înseamnă impresia lăsată în ochii mahalalei.

Obsesia onoarei presupune o imensă vanitate. Un om neatins de morbul vanităţii nu s-ar deranja prea tare dacă despre el se spun fel de fel de lucruri. Vanitate înseamnă însă la personajele caragialiene nevoia de a se da aristocraţi în ochii mahalalei. Numai în lumea înaltă se nasc dueluri mortale dintr-o vorbă aşa şi aşa aruncată de cineva despre altcineva, mai precis despre nevasta acestuia. Personajele de mahala ale lui Caragiale imită persoanele din lumea înaltă. De unde ştiu ele despre aristocraţi gata să moară în duel de dragul onoarei? Cum de unde? Din presa fandosită, atentă la tresăririle din lumea înaltă. Comicul se naşte din condiţia de mahala ştiută de cititor şi pretenţiile personajului de a avea preocupările celor din Centru. Leanca văduva din Justiţie e comersantă de băuturi spirtoase. Prevenitul, pe numele său de buletin, Iancu Zugravul, ajuns la judecător beat, pentru că asta e condiţia sa de esenţă, i-a spart Leancăi un clondir de trei litri cu mastică, dar mai ales i-a afectat onoarea:

„Jud. (impacientat): Femeie, ce tot bîrîi?... Răspunde odată lămurit la ce te-ntreb eu! Ce pretinzi d-ta acuma de la prevenit?

Leanca (cu volubilitate): Onoarea mea, domn' judecător, care m-a-njurat dumnealui, pardon facu-ţi şi dregu-ţi, şi mi-a spart clondirul, că nu vrea să-mi plătească... ”

Din cîte se înţelege, în afară de înjurături prevenitul a supărat-o pe Leanca şi insinuînd o relaţie erotică între ea şi Mitică, funcţionar la Percepţie. Acesta i-a dat Leancăi licenţa. Comicul e cu atît mai mare cu cît cititorul îşi dă seama că femeia făcea caz de onoare în condiţiile în care se culcase cu insul de la Percepţie pentru a primi licenţa de funcţionare.

Ce însemna pentru Leanca repararea onoarei? Din cîte ne dăm seama un fel de scuze în public, eventual în faţa clienţilor de la crîşma Hanul Dracului. Şi aici întîlnim o imitare de mahala a lumii înalte. În lumea înaltă, descrisă în presă, dar şi în literatura proastă, de telenovelă de azi, aristocraţii îşi cer scuze, după ce sînt somaţi de cei atinşi în onoarea de cavaler s-o facă.

Faimoasa replică vine în final, după ce judecătorul de ocol îl condamnă pe prevenit la şapte lei despăgubire civilă şi doi lei cheltuieli de judecată:

„Leanca: Da, domn' judecător, onoarea mea, săru' mâna, nereperată, cum remăne?

Prev. (maliţios): Las' că ţi-o reperează domn' Mitică. ”

Marin Preda, autorul unei antologii din opera lui Caragiale, observa în Prefaţă că definitoriu pentru personajele marelui satiric rămîne deraierea verbală. După ce Lefter Popescu din Două loturi o ia razna, Marin Preda observă:

„E clar, judecînd fondul chestiunii, că ne aflăm în plină dramă. Şi totuşi, rămînem stupefiaţi: nu e o dramă, ci o comedie. În plină nefericire, eroul o ia razna, dus de cuvinte. Torentul de vorbe scoate la iveală o ţîcneală care zăcea în creierul individului neştiută pînă atunci nici de el însuşi, compusă din expresii şi idei inautentice, dar care dau la iveală viaţa adevărată a conştiinţei lui falsificată de cuvinte. În loc de o comedie umană avem deodată de-a face cu o comedie a cuvîntului.”

Nu, nu ne aflăm în faţa unei comedii a cuvîntului. Vorbele care ţîşnesc din Lefter Popescu sînt acestea:

„Cum aude cuvîntul viceversa, d. Lefter se face vînăt ca ficatul şi se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă:

– Viceversa! Nu se poate, domnule, peste poate! Viceversa! Asta-i şarlatanie, mă-nţelegi? Vă-nvăţ eu minte pe dv. să umblaţi d-acu-ncolo cu infamii şi să vă bateţi joc de oameni, fiindcă este o exploatare şi nu vă mai săturaţi, ca vampirii, pierzînd toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede orbeşte-n mofturile d-voastră şi cu tripotajuri ovreieşti de bursă, care suntem noi proşti şi nu ne învăţăm odată minte ca să venim, mă-nţelegi, şi să ne revoltăm... da! să ne revoltăm! Aşa să ştiţi: proşti!”

Torentul de vorbe care şedeau în conştiinţa personajului sînt clişee din presa naţionalistă, antisemită, care-i biciuia pe români că se lasă traşi pe sfoară de evrei şi că se poartă astfel ca nişte proşti.

Leanca văduva a venit la judecător pentru o pricină civilă. Cu toate acestea la un moment dat, ea deraiază verbal astfel:

„Leanca (cu emoţiune treptată): Eu, să trăiţi, saru' mîna, domn' judecător, eu sunt o fomeie sîrmană, Dumnezeu mă ştie cum mă chinuiesc pentru o pîine... De-aia şi pusesem de gînd de la sfîntu Gheorghe să las prăvălia, care nu mai poate omul de atîtea angarale pentru ca să mai mănînce o bucăţică de pîine, şi nu ne mai dă mîna să plătim licenţa.”

A te chinui pentru o pîine nu sînt vorbele ei. Sînt vorbele presei populiste, care bocea soarta poporului, care popor se chinuie pentru o pîine. Şi prevenitul păstrează în cap fără s-o ştie clişee de gîndire şi de vorbire care nu-i aparţin, întîlnite în presa vremii.

Ca de exemplu:

„Dumneaei n-are niciodată o politică vizavi de muşterii” (un simplu nu se exprimă aşa de pretenţios, formularea e din presă).

„Jud. (foarte aspru): Răspunde! Ce comerţ faci d-ta?

Prev.: Am fost zugrav de case român, domn' judecător... Dac-am văzut că mă omoară concurenţa străinilor, am deschis tombolă cu obiecte la Moşi.”

Prevenitul pune accent în mod intenţionat pe zugrav de case român. Care a fost omorît de concurenţa streinilor. Nu a multinaţionalelor, cum s-ar spune azi, ci a evreilor, cum spunea la vremea lui Caragiale presa naţionalistă.

Chestia cu onoarea e luată tot din presă. În presa vremii lui Caragiale se scria pe larg despre dueluri de onoare.

Ce mai încolo şi-ncoace.

Personajele lui Caragiale vorbesc şi uneori chiar trăiesc sub influenţa presei.

A presei proaste.

Sau, mă rog, a Presei.