Ion Cristoiu: În Politică nu poţi fi Fecioara Maria

Am dat gata şi serialul Designated Survivor. Cu preţul unei culcări abia la ora două, catastrofal pentru trezirea de dimineaţă, la opt, ca să mai pot avea timp de bibliotecă. Reamintesc esenţa acestui serial neam bun cu filmele lui Sergiu Nicolaescu. Sergiu Nicolaescu era meşter în materie de concretizat comenzi sociale. Ştia să facă dintr-o comandă condamnată să nască avortoni profesionali o producţie cît de cît comestibilă, deseori de succes.

Era un compromis?
Auzi, vorbă! compromis!
În artă există un singur compromis şi acela mortal.
Compromisul cu esteticul.
Mitrea Cocor e groaznic, pentru că Sadoveanu face compromisuri estetice şi nu morale sau politice.

Dacă o scoţi la vopsea cu exigenţele artistice, orice compromis moral sau politic e lipsit de importanţă. Designated Survivor ar fi Supravieţuitorul Desemnat. Cînd preşedintele şi vicepreşedintele, întreg Guvernul, se află la o acţiune, rămîne la Casa Albă, ca supravieţuitor desemnat, un membru al Cabinetului, de regulă unul de mică importanţă. Serialul începe cu desemnarea drept Supravieţuitor a lui Thomas Kirkman, U.S. Secretary of Housing and Urban Development. Are loc o explozie la Capitoliu. Cum întreg Guvernul dispare, Kirkman se trezeşte preşedinte.

Teoretic, s-ar fi putut exploata criza pricinuită unui tehnocrat (Thomas a ajuns la Casa Albă ca specialist şi nu ca politician) de trezirea peste noapte într-un rol despre care nu ştie nimic, pentru care nu e pregătit şi mai ales confruntat cu sentimentul public de ilegitim. La o adică, limitat la cele două sezoane, ai crede că serialul a fost comandat de Casa Albă pe post de telenovelă gen Şi Preşedinţii plîng. Alegerea lui Kiefer Sutherland a ţinut, desigur, de faima actorului, infinit sporită de rolul Bauer din serialul 24. S-a luat în considerare, cred, şi capacitatea actorului de a juca rolul unui preşedinte ingenuu, amator, cinstit, care învaţă încetul cu încetul să fie politician. Ultimul sezon confirmă ipoteza unui serial despre cum devine un om de treabă, politician american, ticălos adică. Finalul serialului dezvăluie această ambiţie a producătorilor faţă de personaj. În campania electorală preşedintele în exerciţiu candidează ca independent. Campania îl obligă la multe concesii făcute politicianismului de către Thomas Kirkman. Pentru a le sublinia serialul scoate în prim plan două personaje, văzute ca factori de verificare a abaterilor omului cinstit, corect, de la exigenţele unui comportament etic:

Fata lui Kirkman şi Emily, consiliera sa de pe vremea cînd era doar ministru. Pe parcursul serialului Emily joacă rolul conştiinţei lui Kirkman. Momentul de criză apare în ultimele zile ale campaniei. FBI descoperă că managerul de campanie al adversarului principal al lui Kirkman – Moss – e implicat în terorismul biologic. Atît şeful de campanie, cît şi principalul sponsor al lui Moss susţin ideea unei sterilizări prin molimă a cetăţenilor americani care nu sînt albi. Nu e încă o dovadă că Moss e implicat direct. Un filmuleţ dat pe Internet îl arată făcînd cu ochiul extremiştilor conservatori în genul lui Donald Trump. (De observat că Thomas Kirkman se află în conflict violent cu neoconservatorii de tip Trump). Filmuleţul e dezastruos pentru Moss.

Pe baza acestuia Kirkman îl bate la scor. Cu o zi înainte de începerea alegerilor prezidenţiale Emily descoperă, intrînd în computerul lui Lorraine, şefa de campanie a lui Kirkman, o înregistrare audio furată de Lorraine de pe telefonul lui Moss, spionat printr-un program israelian de spionaj. Reacţia lui Emily e pînă la un punct corectă. Descoperirea spionării e un fapt ieşit din comun, cu mari riscuri pentru Kirkman dacă s-ar afla înainte de alegeri. Emily îl alertează pe preşedinte în legătură cu această descoperire. Emily o ia însă razna sperînd că preşedintele va da publicităţii înregistrarea care l-ar absolvi pe Moss. Asta ar însemna victoria lui Moss. Pe drept cuvînt Kirkman refuză să dea publicităţii înregistrarea. Realizatorii serialului fac din asta o problemă de conştiinţă pentru Kirkman. Pentru asta îl pun pe Kirkman să aibă tulburări şi să meargă la psihiatrul personal pentru a se mărturisi ca unui preot. Din punct de vedere al logicii omeneşti prestaţia lui Kirkman e aberantă. Mai întîi pentru că – aşa cum susţine el în faţa psihiatrului – nu ştia nimic despre înregistrare. Certitudinea lui Emily că Moss nu ştia de conspiraţie e o neghiobie.

Pe ce se bazează Emily? Pe o înregistrare ce ar putea fi oricînd un fals sau un teatru jucat de Moss ştiind că e ascultat. Apoi cum să prezinte preşedintele înregistrarea? Cum a fost obţinută? Cum s-o prezinte? Ca fiind obţinută prin operaţiuni ilegale? Emily nu poate fi atît de neghioabă ca să-l judece pe Kirkman, pentru că n-a făcut nimic ca să dea publicităţii înregistrarea. Showscrennerii serialului o fac aşa pentru a putea crea conflictul din final dintre conştiinţa omului cinstit şi exigenţele politicii americane. La fel ei născocesc un conflict între Kirkman şi fiică-sa în legătura cu Sasha, cumnata devenită prin transexualitate cumnat, în chestiunea afişării preşedintelui cu Sasha la un miting în Huston. Pe drept cuvînd şefa de campanie îi atrage atenţia lui Kirkman că ar pierde multe voturi. Culmea, Kirkman, care acceptă sfatul, îşi face mustrări de conştiinţă că nu s-a afişat cu cumnata astfel încît să piardă alegerile. Dat fiind că Kirkman are şi alte momente de acest gen, multe forţate de realizatori, impresia telespectatorilor, care ştiu că şi în viaţă, nu numai în politică, nu poţi fi Fecioara Maria, pentru că astfel îţi pui în pericol chiar familia, e că personajul e un dobitoc sau în cel mai bun caz nepotrivit şi pentru a conduce un orăşel, d-apoi ditamai America.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro