Ion Cristoiu: În România, ca în Iliada lui Homer

În România, ca în Iliada lui Homer

Cînd sînt invocaţi Zeii. Elena, nevasta lui Menelau, a şters-o cu frumosul Paris, din palatul conjugal, la Troia. În mod normal, soţul încornorat ar trebui să divorţeze şi să pună ochii pe alta, dînd curs învăţăturii de macho; Lac să fie, că broşate sunt destule! Aflîndu-ne însă în Iliada lui Homer, Homer care, pe lîngă că era orb, nici măcar n-avem certitudinea că ar fi existat, comandanţii cetăţilor greceşti pun la cale o expediţie împotriva Troii pentru a-i aduce acasă soţului încornorat nevasta care, totuşi, fugise cu altul.

Corăbiile nu pot însă pleca, deoarece marea e agitată.

Prorocul Colhos îi spune lui Agamemnon că furtuna a fost provocată de zeiţa Artemis. Pentru liniştea mării, el Agamennon, trebuie să aducă zeiţei băieţoase drept sacrificiu pe fiică-sa, Efigenia. Tatăl trimite după fiică-sa, o aduce printr-o viclenie la Aulis şi o sacrifică. În consecinţă, marea se linişteşte.

Spre deosebire de Homer şi de publicul consumator al poemelor sale, noi, oameni ai secolului XXI, ştim că nu zeiţa Artemis stîrnise şi întreţinuse furtuna. Ştim că fusese vorba pur şi simplu un fenomen al naturii. Ca toate popoarele antichităţii, grecii credeau însă în intervenţiile zeilor. Iliada şi Odiseea sînt pline de intervenţii ale zeilor care, dînd o fugă din Olimp, se amestecă în treburile muritorilor.
Urmărind în scena noastră politică românească din ultimul timp, am această impresie că nu mă aflu într-o ţară din secolul XXI, membră a Uniunii Europene, ci în Grecia lui Homer.

La fel ca în Iliada şi Odiseea fapte mari şi mici sunt explicate nu numai de politicienii dar şi de ditamai liderii de Opinie, prin intervenţia unei forţe exterioare.

La vechii greci, personaje pe seama cărora se punea aproape tot ce se întîmpla în viaţă era un Zeu.

La românii din ultima vreme, personajul pe seama căruia se pun toate întîmplările din viaţa noastră politică nu e un zeu, ci un biet om: Vladimir Putin.

*

Caragiale – analist politic. Polemizînd cu Naţiunea, oficios al Opoziţiei, din tranşeele Voinţei naţionale, ziar al Liberalilor de la Putere, Caragiale convoacă, pentru a putea lovi mai bine, această definiţie a politicii valabilă şi azi:

„Un om numai prin faptul că hrăneşte în sufletul său o sumă de principii nu poate însemna politiceşte nimic. Politica este domeniul practicii. Oricîte frumoase teorii de liberalism, progresism, umanitarism şi celelalte îi vei suge din degete, ca să faci politica cu ele, trebuie să aspiri a ajunge la putere, şi apoi a te mănţine unde ai ajuns şi pentru a face politică trebuie să ai, mai ales în statul modern, un partid în puterea opiniei şi numărului căruia să vii şi să te ţii pe cale paşnică la cîrmă“. („Enormităţi“, „Voinţa naţională“, 3 iulie 1885)

*

Bulgakov ca drog. Într-o dimineaţă cum n-aveam nici un chef de scris, am lăsat baltă atelajul de creaţie şi am luat-o prin librării. La cea de pe marele Bulevard, cînd tocmai mă apropiam primejdios de prăpastia unei noi mizantropii, am zărit pe un raft un cărţoi cu o copertă ca o sorcovă:

Mihail Bulgakov

„Diavoliada şi alte povestiri“

Nota asupra ediţiei, urmînd Prefeţei, pe care n-o voi citi, sînt sigur, deoarece e semnată de un autor mai degrabă gazetar anticomunist decît critic literar, dă seama că volumul reuneşte „proza scurtă a autorului rus în cvasi-integritatea sa“.

Am citit şi răscitit tot ce s-a publicat de Bulgakov în româneşte.

Teoretic, Diavoliada şi alte povestiri n-ar putea conţine nici o bucată pe care să n-o fi întîlnit pînă acum.

În picioare, profitînd şi de faptul că e dimineaţă şi consumatorii de literatură mai dorm încă, frunzăresc cărţoiul de aproape 900 de pagini.

Am impresia că toate prozele din volum sînt noi pentru mine.

Ce noroc am cu memoria mea slabă!

Cumpăr cartea fericit la gîndul că am mai făcut rost de o porţie de drog.

Şi brusc îmi revine pofta de a scrie.

De parcă simplul fapt de a citit un scriitor de geniu mă aşează şi pe mine în rîndul prozatorilor.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro