Ion Cristoiu: Mihail Sadoveanu despre Vikingi

Am citit şi recitit de mai multe ori capodopera lui Sadoveanu, Creanga de aur. Cartea a fost punctul de plecare al unui eseu publicat deja într-una din culegerile mele de texte. La Istanbul fiind, m-am străduit să ajung şi pe urmele lui Kessarion Breb de vremea domniţei Irina. N-am remarcat niciodată că volumul conţine referiri interesante la vikingi, porecliţi aici varangi. Culmea e că şi cînd am citit despre vikingi nu m-a dus gîndul la Creanga de aur. Iată însă că vikingii îmi ies în cale, acum, la o nouă lectură din Creanga de aur, după multele experienţe de lectură în domeniul vikingilor:

„În domnia Isaurienilor, cei mai de credinţă şi mai ocrotiţi străjeri stăteau varangii. Erau bărbaţi blonzi, cu ochii albaştri, veniţi din ţinuturile îngheţate de la miezul nopţii. Largi în spete, nalţi şi încruntaţi, îşi îndeplineau în tăcere şi cu o rînduială neînduplecată slujba. Coifurile lor conice cu bold în vîrf şi armurile aurite treceau de la părinţi la feciori, nefiind îngăduit să li se strice măsura. Bărbatul care nu putea să umple zalele şi coiful, anume croite pe calupul dinţai, nu era vrednic să fie străjer al împăratului lumii. De asemeni nu era îngăduit varangului să aibă piele întunecată. Muierile lor trebuiau să se străduiască a naşte prunci bălani cu ochii limpezi.

Dar Bizanţul era o prăpastie a desfătărilor, în care se amestecau neamurile, topindu-se. Deci, din vreme în vreme, cînd armurile erau ameninţate de văduvie, unul din căpitani se suia într-o corabie împărătească şi călătorea către columnele lui Iraclie ieşind în oceanul cel mare, apoi cotea pe lîngă ţărmul Galiei şi intra în mările cele care stau mai mult sub negură. Acolo la Dania şi la Scandinavia solul împărăţiei găsea trupurile de care avea nevoie. Între războinicii închinători încă lui Odin, se aflau destui care visau raiul de la miazăzi al împărăţiei greceşti.

Aici viaţa era îmbelşugată, ferice şi uşoară. Puteau afla vin dulce şi muieri cu ochi negri. Era aur mult, pe care robii îl vînturau cu lopeţile în haznale. Deci căpitanul îi măsura în înălţime şi-i lua cu el. Cît pluteau pe apă îi învăţa să facă cruce şi să rostească numele lui Isus şi aclamaţiile consacrate. Îi deprindea cum trebuie să steie măreţi şi straşnici în armele lor; să tacă şi să asculte de căpitanii cei bătrîni; să cunoască pe marele Vasilevs după steme şi straie. Îi jurau cu crunt blăstăm să fie mai întîi şi mai întîi credincioşi tagmei lor şi să nu se mire cînd, sub semnele împărăteşti, se arată un obraz nou; căci la Bizanţ este nărav al schimbării liinţilor, dar împăratul rămîne. Cum a căzut unul, se suie în loc altul, luînd de jos hlamida şi punînd-o pe umerii săi, căutînd în sîngele vărsat cununa şi punînd-o pe fruntea sa. Un varang trebuie să i se plece, pînă ce Dumnezeu va rîndui altul în loc. Foarte de samă lucru este să se ştie asta; căci astfel adevăraţii stăpîni de la Palatul Sfînt sînt străjerii varangi.

Căpitanul cel cărunt care-şi înălţa fierul cu mîner în chip de cruce, cînd se arăta întru strălucirea ei Vasilisa Irina, avea nume Arnulf. Iar un nepot al lui de frate, cu numele Carol, era căpitanul al doilea. Deci aceste două bărbi, singurele îngăduite între obrazurile rase ale mercenarilor, una înspicată alb şi alta roşcată, au început a se aduna de la o vreme pentru nişte sfaturi de care niciodată n-a putut avea ştiinţă prea înţeleptul Stavrikie. Căci sfaturile varangilor sînt toate şi totdeauna la fel. De obicei tac şi se uită unul la altul; apoi sorb vin din cupe în înghiţituri lungi; după aceea iar tac şi se uită unul la altul. Cînd amurgeşte, unul spune o vorbă; iar celălalt îi răspunde cu altă vorbă după cîntarea a doua a cucoşilor. Între două vorbe ale varangilor, se pot certa şapte părechi de muieri de la Bizanţ şi pot rosti blăsteme asupra Demonilor, unul după altul, cu mare repeziciune de limbă, doisprezece cuvioşi monahi. Pe lîngă asta, nici un romeu, niciodată, n-a putut pricepe una din aceste vorbe. Şi nici sclav străin nu s-a aflat să le înţeleagă. Chiar dacă s-ar fi ostenit să le priceapă cineva, era greu să-şi vîre fruntea în această tăcere a doi varangi care beau vin, căci putea să se prăvălească îndărăt lovit de moarte de un pumn mai greu decît un buzdugan.”

Cînd vedeţi filme sau seriale despre Vikingi, amintiţi-vă şi de Creanga de aur a românului Mihail Sadoveanu!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro