Ion Cristoiu: O moştenire a Războiului Rece: NATO

După 1990, euforia iscată de prăbuşirea comunismului a atins grav luciditatea analiştilor. Chiar dacă între timp s-a renunţat la metaforele ieftine iniţiale, metafore menite mai degrabă a cînta decît a despica firul în patru, totuşi privirea cercetătorilor continuă să fie tulburată de noutatea evenimentului. Criza de nuanţare analitică îşi spune cuvîntul nu numai în judecarea realităţilor postcomuniste, limitate arbitrar doar la fostele ţări socialiste, dar şi în retrospectiva asupra Războiului Rece. Văzut de unii ca un război de-adevăratelea – Cel de-al treilea război mondial –, Războiul Rece şi-a avut efectele sale dezastruoase. Porniţi să le descopere şi să le arate lumii, cu bătăi cocoşeşti din aripi, cercetătorii se opresc de obicei asupra „lagărului sovietic”. Tomuri întregi n-au altă temă decît efectele negative ale Războiului Rece asupra ţărilor aflate pînă în 1989 sub dictatura comunistă. Aş fi spus că nimeni n-a încercat să-şi ridice privirea deasupra întregii planete, pentru a se întreba şi despre moştenirea mondială a Războiului Rece, dacă nu mi-ar fi căzut în mînă lucrarea lui George F. Kennan, At a Century’s Ending: Reflections, 1982-1995, apărută în 1997 în SUA. Autorului nu-i trebuie cine ştie ce prezentare. E vorba de celebrul George F. Kennan, cel care, în 1947, avea să lanseze teoria stăvilirii tăvălugului sovietic, temelie a politicii americane intrate în istorie sub numele de „îndiguire”.

Ce spune Kennan în lucrarea sa? Deşi n-a făcut prăpăd uman şi material, precum cele două războaie mondiale, războaie fierbinţi, ca să le zicem aşa, cel de-al treilea, Războiul Rece, a afectat totuşi starea planetei. Autorul enumeră printre efectele mondiale negative ale Războiului Rece împărţirea politică a continentului european timp de aproape o jumătate de secol, uriaşa risipă de surse în cursa frenetică a înarmării, inventarea şi fabricarea armei nucleare, rămînerea pe planetă, chiar dacă încă nefolosite, a unor stocuri radioactive. Dat fiind că problematica volumului semnat de George F. Kennan vizează doar tangenţial moştenirea Războiului Rece, mi-aş permite să continuu întreprinderea începută de autor, adăugînd efectelor evidenţiate de analistul american alte cîteva, la fel de importante. M-aş referi îndeosebi la faptul că Războiul Rece a creat instituţii europene şi mondiale vizînd, prin definiţie, preîntîmpinarea înaintării comunismului dincolo de hotarele stabilite de Ialta. E vorba, desigur, de NATO şi de Consiliul Europei. După prăbuşirea comunismului, lumea s-a trezit în braţe cu aceşti doi giganţi consumatori de bani prin funcţionărimea angajată, printr-o întreagă infrastructură. Ar fi fost normal ca, atît NATO, cît şi Consiliul Europei, instituţii create pe perioada Războiului Rece, să dispară odată cu prăbuşirea inamicului împotriva cărora au fost ridicate, asemenea unor metereze. Din nefericire, acest proces firesc rămîne extrem de dificil. Renunţarea la NATO nu înseamnă, cum s-ar crede, abandonarea de către Occident a apărării strategice de un inamic potenţial. Nu de alta, dar inamicul, adică Uniunea Sovietică, a dispărut. Oricît s-ar strădui adepţii ţinerii în viaţă a NATO să ne convingă de pericolul pe care-l mai reprezintă Rusia, e greu de crezut că Occidentul mai e ameninţat dinspre Răsărit ca pe vremea Războiului Rece. Dacă există o tendinţă expansionistă a Rusiei, în nici un caz ea nu mai poate atinge forţa mondială pe care o avea răposata Uniune Sovietică. Continuînd o politică dusă de cîteva secole, Moscova nu va renunţa, desigur, la a juca un rol în afacerile europene şi chiar mondiale. Numai că terenul jocului e net diferit de cel din perioada Războiului Rece. Bătălia pentru păstrarea NATO, bătălie în care se înscriu toate discuţiile privind restructurarea organizaţiei, lărgirea sa spre Est, este, în ultimă instanţă, rezultatul extraordinarei presiuni pe care o face acest gigant pentru a putea supravieţui. Să nu uităm că dispariţia NATO nu înseamnă atît absenţa unei cetăţi împotriva unui inamic potenţial, cît mai ales rămînerea pe drumuri a unei armate de funcţionari. De-a lungul Războiului Rece, NATO şi-a creat o birocraţie proprie, bine plătită, o birocraţie consumatoare de bani, şi care, evident, n-are nici un chef să rămînă şomeră.

Mult mai limpede e lupta pentru supravieţuire, cu orice preţ, în cazul Consiliului Europei. Prin statut, acest organism continental e un club select, menit a admite doar ţările care îndeplinesc standardele în materie de democraţie. Consiliul Europei s-a vrut, aşadar, o instituţie menită a contrapune democraţia occidentală totalitarismelor din Est. Odată cu prăbuşirea comunismului, Consiliul s-a văzut fără obiect. Drept urmare, a avut loc o subtilă modificare de statut, prin care instituţia e considerată nu un club, ci o şcoală a democraţiei. Sub acest semn, Consiliul Europei nu numai că a supravieţuit Războiului Rece, dar, mai mult, şi-a lărgit sfera de activitate, incluzînd şi ţări îndoielnice la capitolul democraţie, cum ar fi Ucraina şi Rusia. Şi aici întîlnim o birocraţie care-şi vede ameninţată existenţa de noile condiţii internaţionale. O moştenire a Războiului Rece, de care lumea nu ştie cum să mai scape.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro