Ion Cristoiu: Prin ce diferă Parlamentul actual de Parlamentul comunist?!

Din nou despre români. Am fost mereu curios să ştiu ce-şi ziceau ruşii unii altora despre români în timpul Campaniei din Est.

Cunoşteam cum era văzut rusul dinspre noi, românii, nu doar la nivel oficial, dar şi la nivel uman.

Dar ruşii, cei de dincolo, cei care trăgeau în ai noştri sau fugeau de ai noştri, ei ce ziceau despre noi?

În capodopera lui Vasili Grossman, Viaţă şi destin, dau peste acest fragment de discuţie dintre cîţiva comandanţi în timpul deplasării pe teren pentru pregătirea marii ofensive ruseşti din noiembrie 1942, de încercuire a Armatei a 6-a a lui Paulus:

„Iar Karpov, urmărind parcă dinadins să-i sporească iritarea spunea:

– Permiteţi, tovarăşe colonel, să vă povestesc un caz. Ne îngropaserăm de minune lîngă Odessa. Către seară, am trecut la un contraatac, le-am dat românilor peste scăfîrlie, iar peste noapte, la ordinul comandantului armatei, toată apărerea noastră, ca un singur om, a plecat în port să se îmbarce pe vapor. Românii şi-au dat seama abia la zece dimineaţa, s-au repezit ei să atace tranşeele părăsite, iar noi pluteam deja pe Marea Neagră.

– Să nu întîmple cumva ca de astă dată să rămîi dumneata cu gura căscată în faţa tranşeelor goale ale românilor, zise Novikov”.

Românii sînt aici văzuţi ca nişte inşi traşi pe sfoară.

Nu fără un anume respect, însă.

*

Dar Parlamentul de acum? Căutînd nod în papură comunismului, mulţi aşa-zişi istorici, în realitate simpli agitatori propagandistici, denunţă Parlamentul comunist pentru legile care treceau prin el ca gîsca prin apă.

Da, în comunism, Parlamentul, zis şi Marea Adunare Naţională, vota pe bandă rulantă, în chip automat, legile trimise de PCR. Le vota însă majoritatea sau mai degrabă unanimitatea obţinută în Parlament de Partidul Comunist Român, care cîştiga alegerile generale cu un scor uriaş. Se întîmpla asta nu doar pentru că alte partide decît cel Comunist nu existau şi, prin urmare, nu puteau intra în Parlament decît candidaţii comuniştilor, dar şi pentru că aşa zisul parlamentarism era de faţadă.

Realitatea din fostele Republici Sovietice, unde există pluripartidism şi totuşi partidul aflat la putere de decenii deţine o majoritate cu valoare de unanimitate, ne arată că pluripartidismul poate să nu difere în realitate de monopartidism.

Din punct de vedere politic, PCR deţinea unanimitatea ca urmare a scrutinului parlamentar.

Şi ea, unanimitatea, vota legile trimise de PCR fără să crîcnească.

Teoretic, parlamentarii comunişti puteau să respingă o lege trimisă de partid.

N-au făcut-o niciodată.

Mecanismul votului diferă prea mult de cel din postdecembrism? Fireşte că nu. Şi în postdecembrism parlamentarii majorităţii, uneori apropiate de unanimitate, votează automat şi pe bandă rulantă legile trimise de partid.

Indiscutabil, Parlamentele postdecembriste au şi ceea ce se cheamă Opoziţie. Şi Puterea şi Opoziţia votează însă la ordinele de Sus, după indicaţiile primite de la conducerea Partidului. Cînd Partidul a încăput pe o mînă de fier, ordinele emană direct de la Lider.

În Marea Adunare Naţională, majoritatea aparţinea Partidului Comunist Român. Parlamentele postdecembriste funcţionează tot cu majorităţi care aparţin unui partid, chiar dacă acesta se pretinde democrat. Şi aceste majorităţi votează fără să clipească legile trimise în Parlament de partid. Aţi auzit cumva de o Lege înaintată de partidul care deţine majoritatea care să cadă în Parlament sau măcar să fie respinsă de o parte a parlamentarilor?

Am încercat astfel după decembrie 1989 multe experienţe cu o majoritate umflată pînă în buza Unanimităţii şi o Opoziţie de turtă dulce.

Legile trec prin acest Parlament atît de uşor că nici nu se simte că au fost dezbătute şi votate.

Prin ce diferă Parlamentul actual de Parlamentul comunist?!

*

Nebunia poporului dezlănţuit. Istoria Parisului pentru nuli, de care m-am apucat după terminarea Parisului pentru nuli (de fapt, m-am reapucat, pentru că lăsasem prima carte pentru a o începe pe a doua înaintea raitei în Franţa) îmi redeşteaptă uluirea pentru ce a putut face un Popor în 1794, văzut ca situat înaintea altor Popoare.

Lăptărese, lachei, vizitii, pietrari şi săpători de gropi, aţîţaţi de zvonuri şi de articolele lui Marat, se năpustesc, asupra monumentelor bănuite ca exprimînd Vechiul Regim şi le fac bucăţi.

Capodopera Tapiseria de la Bayeux scapă cu greu de folosirea pe post de cîrpă de spălat podelele.

Monumentele de la Saint-Denis nu scapă însă nevătămate.

Cum întregi nu scapă nici frizele de la Notre-Dame.

Prin raportare la ce vor face un deceniu mai tîrziu Comunarzii, Revoluţionarii de la 1794 sînt, totuşi, oameni de cultură.

În ultimele zile ale Comunei din Paris, revoluţionarii socotesc că trebuie să dea foc la tot ce era monument al Arhitecturii.

Şi noi care ne-am uimit la furia postdecembristă de a dărîma statuile?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro