Ion Cristoiu: „Slugărnicia militarilor nu se putea lăsa mai prejos de a civililor...”

Tentaţia de a filosofa cu mîhnire. Dobrotici-Domn e titlul însemnării de călătorie a lui Mihail Sadoveanu, în 1925, în Cadrilater. Unul dintre punctele vizitate a fost cetatea Caliacra, aşezată pe un promontoriu la Marea Neagră. O cetate pe rînd romană, bizantină, bulgară, din nou bizantină, capitala despotatului Dobrogei sub conducerea lui Balica mai întîi şi a lui Dobrotici mai apoi, între 1346 şi 1402, cînd Dobrogea trece sub stăpînirea lui Mircea cel Bătrîn. Mihail Sadoveanu, care-şi arată deja în cartea din 1930, Depărtări, tentaţia de a filosofa cu mîhnire, meditează aici asupra pulberelor lăsate în urmă de trecerea seminţiilor, meditaţie care nu i-a plăcut lui Marin Preda în Ostrovul lupilor:

„Apoi, se poate uşor răspunde, Dobrogea n-a fost locuită de bulgari în vremuri mai vechi. Bulgarii de astăzi sînt proaspăt veniţi. Dimpotrivă, toate celelalte neamuri şi limbi ale pămîntului şi-au găsit aici sălaşuri. Toate au fost trecătoare, pentru că s-au alungat şi s-au înlocuit unele cu altele. Prin cotlonul acesta au poposit hoardele asiatice necontenit, o mie de ani. Înaintea acestor hoarde au fost bizantinii. Înaintea bizantinilor, romanii. Înaintea romanilor, grecii cei vechi. Înaintea helenilor, fenicienii. Şi după hoardele veacului de mijloc, – normanzi, turci, genovezi. Au fost, se înţelege, şi români, căci Mircea-Voievod a stăpînit aici; şi ochii lui au privit Marea neliniştită, poate tot din punctul de unde am privit-o şi noi.”

*

Apărarea de carton. Notează Constantin Argetoianu în Însemnări zilnice, marţi, 6 februarie 1940, despre Cultul personalităţii lui Carol al II-lea:

„Se putea altfel? Linia de fortificaţii săpată la graniţă a primit numele de «linia Regele Carol al II-lea»! Slugărnicia militarilor nu se putea lăsa mai prejos de a civililor...

După cîte aflu, a avut unul o idee inteligentă (cine o fi ăla), ideea de a săpa un canal paralel cu frontiera ungurească, ca să oprească tancurile. S-au construit şi bazine de alimentare. Nu ştiu dacă canalul acesta va opri vreun tanc, dar în tot cazul va servi pentru irigaţii şi va apăra împotriva inundaţiilor... Tot răul e spre bine”. ( Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, volumul VIII, 1 ianuarie-21 iulie, 25 octombrie-31 decembrie 1940, editura Machiavelli, Bucureşti, 2007)

Nu am ce comenta despre Cultul personalităţii. Am în schimb ce comenta despre apărarea de carton ridicată de Carol al II-lea la graniţele ţării. Pînă la urmă ungurii şi-au economisit tancurile. Am cedat Ardealul de Nord fără să tragem un foc.

*

Pe Sadoveanu îl preocupă vikingii. Tot în bucata Dobrotici - Domn dau peste impresiile lui Mihail Sadoveanu despre vikingi, întîlniţi în Creanga de aur sub numele de varangi, semnul unei preocupări ciudate faţă de această seminţie, ce va fi atins fantezia marelui scriitor:

„Nici Mircea nu e un vocabul românesc. Şi cu toate acestea nimenea nu va susţine că acest Basarab a fost bulgar. Concluzia deci se impune. M-aş simţi însă ademenit să susţin mai departe, cu argumente tot aşa de tari, că acest romîn a fost totuşi un nor-mand, un vareg de la nord. A putut veni aici pe aria mărilor. Va fi putut veni pe calea uscatului, coborîtor din îndrăzneţii cuceritori ai teritoriilor slave din Rusia de astăzi. Dacă neamul acesta, fără păreche de îndrăzneţ şi iubitor de aventuri, a putut ajunge la Egipet, punîndu-şi spadele în slujba regilor Nilului – dacă a putut alcătui corpul de gardă al porfirogeniţilor de la Bizanţ, nu rămîne îndoială că a pătruns şi-n cotloanele Mării Negre. Cetatea aceasta veche de piatră, numai pe asemenea bărbaţi teribili i-a putut ispiti. Au restaurat zidurile, au înălţat turnuri nouă de piatră, ale căror urme se văd ş-acum; şi-n preajma smochinilor care înfloresc de trei ori pe vară, şi-au ancorat dubasurile negre cu balauri de lemn sculptaţi la proră. Stăpînind acest cuib, s-au aşezat cu asprime domni peste hinterland: populaţiile care plugăreau şi păstoreau au plecat cătră ei grumazul, ş-au dat zeciuială din toate ale holdelor ş-ale turmelor, dintr-ale pescuitului şi stupilor. Iar pe limanul Mării nimenea nu putea îndrăzni a trece fără a se opri la vama stăpînilor, fie că venea de la Cafa ori Trapezunt, fie că încerca să iasă din Crimeia ori limanul Nistrului, fie că neguţătorise la Dunăre.

În cele trei rînduri de hrube şi de peşteri ale stîncii, stăteau grămădite marile depozite ale prăzilor. Şi-n tainiţile cele mai de jos, aproape de valurile Mării, gemeau robii de război, aşteptînd să fie răscumpăraţi ori vînduţi. Căci după vechiul obicei, piraţii nu erau numai domni şi vameşi. Din cînd în cînd, cu zale şi arme agere, îşi repezeau dubasurile cu cap de balaur spre ţărmul Asiei ori al Traciei, debarcau la margini de oraşe şi sate şi aduceau în cetate la Caliacra pradă, aur şi oameni.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro